“From the New ‘Anti-Semitism’ to Nuclear Holocaust ” (by JONATHAN COOK)




How Israel is Engineering the “Clash of Civilizations”

The trajectory of a long-running campaign that gave birth this month to the preposterous all-party British parliamentary report into anti-Semitism in the UK can be traced back to intensive lobbying by the Israeli government that began more than four years ago, in early 2002.

At that time, as Ariel Sharon was shredding the tattered remains of the Oslo accords by reinvading West Bank towns handed over to the Palestinian Authority in his destructive rampage known as Operation Defensive Shield, he drafted the Israeli media into the fray. Local newspapers began endlessly highlighting concerns about the rise of a “new anti-Semitism”, a theme that was rapidly and enthusiastically taken up by the muscular Zionist lobby in the US.

It was not the first time, of course, that Israel had called on American loyalists to help it out of trouble. In Beyond Chutzpah, Norman Finkelstein documents the advent of claims about a new anti-Semitism to Israel’s lacklustre performance in the 1973 Yom Kippur War. On that occasion, it was hoped, the charge of anti-Semitism could be deployed against critics to reduce pressure on Israel to return Sinai to Egypt and negotiate with the Palestinians.

Israel alerted the world to another wave of anti-Semitism in the early 1980s, just as it came under unprecedented criticism for its invasion and occupation of Lebanon. What distinguished the new anti-Semitism from traditional anti-Jewish racism of the kind that led to Germany’s death camps, said its promoters, was that this time it embraced the progressive left rather than the far right.

The fresh claims about a new anti-Semitism began life in the spring of 2002, with the English-language website of Israel’s respected liberal daily newspaper, Haaretz, flagging for many months a special online supplement of articles on the “New anti-Semitism”, warning that the “age-old hatred” was being revived in Europe and America. The refrain was soon taken up the Jerusalem Post, a rightwing English-language newspaper regularly used by the Israeli establishment to shore up support for its policies among Diaspora Jews.

Like its precursors, argued Israel’s apologists, the latest wave of anti-Semitism was the responsibility of Western progressive movements — though with a fresh twist. An ever-present but largely latent Western anti-Semitism was being stoked into frenzy by the growing political and intellectual influence of extremist Muslim immigrants. The implication was that an unholy alliance had been spawned between the left and militant Islam.

Such views were first aired by senior members of Sharon’s cabinet. In an interview in the Jerusalem Post in November 2002, for example, Binyamin Netanyahu warned that latent anti-Semitism was again becoming active:

“In my view, there are many in Europe who oppose anti-Semitism, and many governments and leaders who oppose anti-Semitism, but the strain exists there. It is ignoring reality to say that it is not present. It has now been wedded to and stimulated by the more potent and more overt force of anti-Semitism, which is Islamic anti-Semitism coming from some of the Islamic minorities in European countries. This is often disguised as anti-Zionism.”

Netanyahu proposed “lancing the boil” by beginning an aggressive public relations campaign of “self-defence”. A month later Israel’s president, Moshe Katsav, picked on the softest target of all, warning during a state visit that the fight against anti-Semitism must begin in Germany, where “voices of anti-Semitism can be heard”.

But, as ever, the main target of the new anti-Semitism campaign were audiences in the US, Israel’s generous patron. There, members of the Israel lobby were turning into a chorus of doom.

In the early stages of the campaign, the lobby’s real motivation was not concealed: it wanted to smother a fledgling debate by American civil society, particularly the churches and universities, to divest — withdraw their substantial investments — from Israel in response to Operation Defensive Shield.

In October 2002, after Israel had effectively reoccupied the West Bank, the ever-reliable Abraham Foxman, director of the Anti-Defamation League, lumped in critics who were calling for divestment from Israel with the new anti-Semites. He urged a new body established by the Israeli government called the Forum for Co-ordinating the Struggle against anti-Semitism to articulate clearly “what we know in our hearts and guts: when that line [to anti-Semitism] is crossed”.

A fortnight later Foxman had got into his stride, warning that Jews were more vulnerable than at any time since the Second World War. “I did not believe in my lifetime that I or we would be preoccupied on the level that we are, or [face] the intensity of anti-Semitism that we are experiencing,” he told the Jerusalem Post.

Echoing Netanyahu’s warning, Foxman added that the rapid spread of the new anti-Semitism had been made possible by the communications revolution, mainly the internet, which was allowing Muslims to relay their hate messages across the world within seconds, infecting people around the globe.

It is now clear that Israel and its loyalists had three main goals in mind as they began their campaign. Two were familiar motives from previous attempts at highlighting a “new anti-Semitism”. The third was new.

The first aim, and possibly the best understood, was to stifle all criticism of Israel, particularly in the US. During the course of 2003 it became increasingly apparent to journalists like myself that the American media, and soon much of the European media, was growing shy of printing even the mild criticism of Israel it usually allowed. By the time Israel began stepping up the pace of construction of its monstrous wall across the West Bank in spring 2003, editors were reluctant to touch the story.

As the fourth estate fell silent, so did many of the progressive voices in our universities and churches. Divestment was entirely removed from the agenda. McCarthyite organisations like CampusWatch helped enforce the reign of intimidation. Academics who stood their ground, like Columbia University’s Joseph Massad, attracted the vindictive attention of new activist groups like the David Project.

A second, less noticed, goal was an urgent desire to prevent any slippage in the numbers of Jews inside Israel that might benefit the Palestinians as the two ethnic groups approached demographic parity in the area know to Israelis as Greater Israel and to Palestinians as historic Palestine.

Demography had been a long-standing obsession of the Zionist movement: during the 1948 war, the Israeli army terrorised away or forcibly removed some 80 per cent of the Palestinians living inside the borders of what became Israel to guarantee its new status as a Jewish state.

But by the turn of the millennium, following Israel’s occupation of the West Bank and Gaza in 1967, and the rapid growth of the oppressed Palestinian populations both in the occupied territories and inside Israel, demography had been pushed to the top of Israel’s policy agenda again.

During the second intifada, as the Palestinians fought back against Israel’s war machine with a wave of suicide bombs on buses in major Israeli cities, Sharon’s government feared that well-off Israeli Jews might start to regard Europe and America as a safer bet than Jerusalem or Tel Aviv. The danger was that the demographic battle might be lost as Israeli Jews emigrated.

By suggesting that Europe in particular had become a hotbed of Islamic fundamentalism, it was hoped that Israeli Jews, many of whom have more than one passport, would be afraid to leave. A survey by the Jewish Agency taken as early as May 2002 showed, for example, that 84 per cent of Israelis believed anti-Semitism had again become a serious threat to world Jewry.

At the same time Israeli politicians concentrated their attention on the two European countries with the largest Jewish populations, Britain and France, both of which also have significant numbers of immigrant Muslims. They highlighted a supposed rise in anti-Semitism in these two countries in the hope of attracting their Jewish populations to Israel.

In France, for example, peculiar anti-Semitic attacks were given plenty of media coverage: from a senior rabbi who was stabbed (by himself, as it later turned out) to a young Jewish woman attacked on a train by anti-Semitic thugs (except, as it later emerged, she was not Jewish).

Sharon took advantage of the manufactured climate of fear in July 2004 to claim that France was in the grip of “the wildest anti-Semitism”, urging French Jews to come to Israel.

The third goal, however, had not seen before. It tied the rise of a new anti-Semitism with the increase of Islamic fundamentalism in the West, implying that Muslim extremists were asserting an ideological control over Western thinking. It chimed well with the post 9-11 atmosphere.

In this spirit, American Jewish academics like David Goldhagen characterised anti-Semitism as constantly “evolving”. In a piece entitled “The Globalisation of anti-Semitism” published in the American Jewish weekly Forward in May 2003, Goldhagen argued that Europe had exported its classical racist anti-Semitism to the Arab world, which in turn was reinfecting the West.

“Then the Arab countries re-exported the new hybrid demonology back to Europe and, using the United Nations and other international institutions, to other countries around the world. In Germany, France, Great Britain and elsewhere, today’s intensive anti-Semitic expression and agitation uses old tropes once applied to local Jews — charges of sowing disorder, wanting to subjugate others — with new content overwhelmingly directed at Jews outside their countries.”

This theory of a “free-floating” contagion of hatred towards Jews, being spread by Arabs and their sympathisers through the internet, media and international bodies, found many admirers. The British neo-conservative journalist Melanie Philips claimed popularly, if ludicrously, that British identity was being subverted and pushed out by an Islamic identity that was turning her country into a capital of terror, “Londonistan”.

This final goal of the proponents of “the new anti-Semitism” was so successful because it could be easily conflated with other ideas associated with America’s war on terror, such as the clash of civilisations. If it was “us” versus “them”, then the new anti-Semitism posited from the outset that the Jews were on the side of the angels. It fell to the Christian West to decide whether to make a pact with good (Judaism, Israel, civilisation) or evil (Islam, Osama bin Laden, Londonistan).

We are far from reaching the end of this treacherous road, both because the White House is bankrupt of policy initiatives apart from its war on terror, and because Israel’s place is for the moment assured at the heart of the US administration’s neoconservative agenda.

That was made clear last week when Netanyahu, the most popular politician in Israel, added yet another layer of lethal mischief to the neoconservative spin machine as it gears up to confront Iran over its nuclear ambitions. Netanyahu compared Iran and its president, Mahmoud Ahmadinejad, to Adolf Hitler.

“Hitler went out on a world campaign first, and then tried to get nuclear weapons. Iran is trying to get nuclear arms first. Therefore from that perspective, it is much more dangerous,” Netanyahu told Israel’s anti-terrorism policymakers.

Netanyahu’s implication was transparent: Iran is looking for another Final Solution, this one targeting Israel as well as world Jewry. The moment of reckoning is near at hand, according to Tzipi Livni, Israel’s foreign minister, who claims against all the evidence that Iran is only months away from posssessing nuclear weapons.

“International terrorism is a mistaken term,” Netanyahu added, “not because it doesn’t exist, but because the problem is international militant Islam. That is the movement that operates terror on the international level, and that is the movement that is preparing the ultimate terror, nuclear terrorism.”

Faced with the evil designs of the “Islamic fascists”, such as those in Iran, Israel’s nuclear arsenal — and the nuclear Holocaust Israel can and appears prepared to unleash — may be presented as the civilised world’s salvation. “”” [ by JONATHAN COOK / Jonathan Cook is a writer and journalist based in Nazareth, Israel.]



[RO – traducere adaptata]


Cum meştereşte Israelul la “ciocnirea civilizaţiilor”

Traiectoria campaniei de lungă durată care a dat naştere luna asta la raportul absurd despre antisemitismul în UK, alcătuit de parlamentari britanici dintr-un larg spectru de partide, îşi găseşte punctul de plecare în lobby-ul intensiv al guvernului israelian care a început cu mai mult de patru ani în urmă, pe la începutul lui 2002.

La vremea aceea Ariel Şaron rupea în bucăţi rămăşiţele acordurilor de la Oslo reinvadând oraşele Cisiordaniei controlate de Autoritatea Palestiniană, într-o escaladare distructivă cunoscută sub numele de Operaţiunea Scutul Defensiv, şi acest lucru a provocat în media israeliană o vie dezbatere. Ziarele locale începură să facă auzite nesfârşite îngrijorări despre apariţia unui “nou antisemitism”, o temă preluată rapid şi cu entuziasm de puternicul lobby zionist din SUA.

Desigur că nu era prima oară, fireşte, când Israelul făcea apel la loialii americani ca să-l scoată din belele. În Beyond Chutzpah, Norman Finkelstein trece în revistă apariţia temerilor unui nou antisemitism în urma performanţei sinistre din 1973, războiul de Yom Kippur. Cu ocazia aceea s-a sperat că acuzaţia de antisemitism ar putea fi folosită împotriva criticilor pentru a reduce presiunea împotriva Israelului în direcţia returnării Sinaiului către Egipt şi a negocierii cu palestinienii.

Israelul a mai alertat lumea pe tema unui nou val de antisemitism la începutul anilor ’80, tocmai când o atitudine critică fără precedent era îndreptată împotriva lui din cauza invaziei şi a ocupaţiei Libanului. Ceea ce distingea noul antisemitism de rasismul antievreiesc tradiţional de felul celui care condusese la lagărele morţii din Germania, era că de data asta cuprinsese mai degrabă stânga progresistă decât extrema dreaptă.

Ultimele afirmaţii despre noul antisemitism au prins viaţă în primăvara lui 2002, împreuncă cu versiunea în limba engleză a website-ului respectatului ziar liberal Haaretz, care a susţinut timp de mai multe luni un supliment de articole despre “Noul antisemitism”, avertizând asupra faptului că “vechea ură” a fost readusă la lumină în Europa şi în America. Refrenul a fost imediat preluat de Jerusalem Post, un ziar de limbă engleză situat la dreapta spectrului politic şi utilizat în mod regulat de autorităţile israeliene pentru a obţine suport politic în diaspora evreiască.

Ca şi precursorii săi, argumentează apologeţii Israelului, ultimul val de antisemitism a fost responsabilitatea mişcărilor vestice progresiste – deşi cu un nou specific. Eternul dar totuşi latentul antisemitism vestic a fost pus în mişcare de influenţa politică şi intelectuală crescândă a imigranţilor musulmani extremişti. Implicaţia acestui lucru a fost naşterea unei alianţe necurate dintre stânga şi islamul militant.

Asemenea păreri au fost enunţate iniţial de membri vechi al cabinetului Şaron. Într-un interviu acordat în Jerusalem Post în noiembrie 2002, de exemplu, Binyamin Netanyahu a avertizat că antisemitismul latent avea din nou să devină activ:

“În opinia mea, mulţi oameni se opun antisemitismului în Europa, şi multe guverne, mulţi lideri se opun antisemitismului, dar tensiunea există acolo. Să spui că nu este prezent este totuna cu a ignora realitatea. Acum s-a alăturat unei forţe antisemite din ce în ce mai puternice şi mai deschise, care este antisemitismul islamic generat de câteva minorităţi islamice din ţările europene. Adesea acesta se deghizează în anti-zionism.”

Netanyahu propunea “să se atingă punctul de fierbere” prin începerea unei campanii de PR de “autoapărare”. O lună mai târziu preşedintele Israelului, Moşe Kaţav, se oprea la sarcina cea mai uşoară dintre toate, avertizând în timpul unei vizite de stat că lupta împotriva antisemitismului trebuie să înceapă în Germania, unde “vocile antisemitismului pot fi auzite”.

Dar, ca întotdeauna, principala sarcină a noii campanii împotriva antisemitismului a avut audienţă în SUA, protectorul generos al Israelului. Acolo, membri ai lobby-ului israelian s-au transformat într-un tribunal moral.

În etapele iniţiale ale campaniei, motivaţia reală a lobby-ului n-a fost ascunsă: era vorba de calmarea unei dezbateri aprinse din societatea civilă americană, cuprinzând îndeosebi bisericile şi universităţile, despre retragerea investiţiilor substanţiale din Israel ca răspuns la Operaţiunea Scutul de Apărare.

În octombrie 2002, după ce Israelul a reocupat efectiv Cisiordania, Abraham Foxman, omul care nu s-a dat niciodată în lături de la justificarea oricărei acţiuni israeliene, director al Anti-Defamation League, i-a numit pe criticii care făceau apel la retragerea investiţiilor din Israel “noii antisemiţi”. A îndemnat un nou corp constituit de guvernul israelian şi numit Formul pentru Coordonarea Luptei împotriva Antisemitismului să declare clar “ceea ce ştim în inimile noastre: că linia [spre antisemitism] a fost încălcată.”

Două săptămâni mai târziu Foxman făcea încă un pas, avertizând că evreii erau mai vulnerabili decât oricând după al doilea război mondial. “N-am crezut în viaţa mea că eu sau noi am putea fi preocupaţi aşa cum suntem acum, sau să ne confruntăm cu intensitatea antisemitismului din zilele de azi”, spunea într-un interviu din Jerusalem Post.

Făcând ecou avertismentului lui Netanyahu, Foxman adăuga că răspândirea rapidă a noului antisemitism fusese făcută posibilă de către revoluţia comunicaţiilor, în principal internetul, care le permisese musulmanilor să-şi difuzeze ura prin mesaje în întreaga lume, infectând în câteva secunde oameni de pe tot globul.

Este acum clar că Israelul şi loialii lui aveau în minte trei scopuri principale atunci când şi-au început campania. Două erau motive familiare încercărilor anterioare de avertizare în privinţa “noului antisemitism”. Al treilea era nou.

Primul scop, şi posibil cel mai bine înţeles, a fost strivirea oricărui criticism la adresa Israelului, îndeosebi în SUA. De-a lungul lui 2003 a devenit deosebit de clar jurnaliştilor ca mine că mass-media americană, şi în curând cea europeană, era din ce în ce mai rezervată când era vorba de difuzarea fie şi unei critici blânde la adresa Israelului. În momentul în care Israelul a început construirea zidului monstruos din Cisiordania în primăvara lui 2003, editorii nu mai erau deloc dispuşi să se apropie de subiect.

Atunci când a patra putere în stat a intrat în muţenie, cele mai multe dintre vocile progresiste din universităţile şi bisericile noastre au făcut acelaşi lucru. Ideea retragerii investiţiilor a dispărut cu desăvârşire din agendă. Organizaţii mccarthyste precum Campus Watch au contribuit la instaurarea unui regim de intimidare. Universitari care au rămas fermi pe poziţie, ca Joseph Massad de la Columbia University, au devenit ţintele unor grupuri activiste vindicative ca David Project.

Un al doilea scop, mai puţin aparent, a fost dorinţa urgentă de a preveni orice scădere a numărului evreilor din Israel, fapt care ar fi putut să-i ajute pe palestinieni în condiţiile în care cele două grupuri etnice se apropiau de paritate demografică în aria cunoscută israelienilor sub numele de Marele Israel iar palestinienilor ca Palestina istorică.

Demografia a fost o obsesie de lungă durată a mişcării zioniste: în timpul războiului din 1948, armata israeliană a terorizat şi a expulzat cu forţa aproximativ 80% dintre palestinienii care trăiau în interiorul graniţelor a ceea ce a devenit Israel, pentru a garanta statutul său ca stat evreiesc.

Dar la începutul noului mileniu, ca urmare a ocupaţiei Cisiordaniei şi a Gazei în 1967, precum şi a creşterii rapide a populaţiei palestiniene opresate atât în interiorul teritoriilor ocupate cât şi în Israel, demografia a reapărut ca prioritate în agenda politică a Israelului.

În timpul celei de-a doua Intifada, când palestinienii au răspuns împotriva maşinii de război a Israelului cu un val de sinucideri cu bombă în autobuzele din majoritatea oraşelor israeliene, guvernul lui Şaron s-a temut că evreii israelieni bogaţi ar putea începe să privească America şi Europa ca fiind un loc mai bun decât Ierusalimul sau Tel Avivul. Pericolul era ca bătălia demografică să fie pierdută şi evreii israelieni să imigreze.

Sugerând îndeosebi că Europa a devenit un cuib al fundamentalismului islamic, se spera că evreilor israelieni, mulţi dintre ei având mai mult decât un paşaport, le-ar putea fi teamă să plece. Un sondaj al Agenţiei Evreieşti desfăşurat în primele zile ale lui mai 2002 arăta, de exemplu, că 84% dintre israelieni cred că antisemitismul a devenit din nou o ameninţare serioasă îndreptată împotriva evreimii mondiale.

În acelaşi timp, politicienii israelieni îşi concentrau atenţia asupra celor două ţări europene cu cea mai mare populaţie evreiască, Marea Britanie şi Franţa, ambele cu un număr semnificativ de imigranţi musulmani. Subliniau o presupusă creştere a antisemitismului în aceste două ţări sperând să atragă populaţiile evreieşti în Israel.

În Franţa, de exemplu, unor atacuri antisemitice ciudate li s-a dat o acoperire mediatică imensă: de la un rabbi care fusese înjunghiat (de către el însuşi, după cum s-a dovedit ulterior) până la o tânără evreică atacată în treb de către tâlhari antisemiţi (cu excepţia faptului că nu era evreică, aşa cum a reieşit ulterior).

Şaron a profitat de climatul de frică instaurat în iulie 2004 pentru a afirma că Franţa era în ghearele “celui mai sălbatic antisemitism”, chemându-i pe evreii francezi să vină în Israel.

Al treilea scop, totuşi, nu mai fusese niciodată formulat până atunci. El lega apariţia unui nou antisemitism de implantarea fundamentalismului islamic în Vest, implicând că extremiştii musulmani ar acapara gândirea vestică sub mantia unui control ideologic. Se potrivea bine cu atmosfera post 9/11.

În acest spirit, academicieni evrei americani ca David Goldhagen caracterizau antisemitismul ca fiind în continuă “evoluţie”. Într-un text numit “Globalizarea antisemitismului”, publicat în săptămânalul american evreisc Forward în mai 2003, Goldhagen argumenta că Europa şi-a exportat clasicul ei rasism antisemitic în lumea arabă, care apoi a reinfectat Vestul.

“Apoi ţările arabe au re-exportat noua demonologie hibridă în Europa şi, utilizând Naţiunile Unite şi alte instituţii internaţionale, spre alte ţări ale lumii. În Germania, Franţa, Marea Britanie şi aiurea, expresiile şi agitaţiile antisemite intensive din ziua de azi utilizează expresii atribuite cândva evreilor locali – acuzaţia de semănare a dezordinii, cu dorinţa de a-i subjuga pe alţii – cu un nou conţinut îndreptat covârşitor împotriva evreilor din alte ţări.”

Teoria contagiunii “libere” a urii împotriva evreilor, împrăştiată de arabi şi de simpatizanţii lor prin intermediul internetului, a mass-mediei şi a organizaţiilor internaţîonale, a găsit mulţi admiratori. Ziarista britanică neo-conservatoare Melanie Philips a susţinut peste tot, deşi în mod ridicol, că identitatea islamică transformase ţara ei într-o capitală a terorii, “Londonistan”.

Scopil final al opozanţilor “noului antisemitism” a fost un succes atât de important pentru că putea fi pus în legătură cu alte idei asociate războiului Americii împotriva terorii, ca de exemplu ciocnirea civilizaţiilor. Dacă era “noi” împotriva “lor”, atunci noul antisemitism postula încă de la început că evreii erau de partea îngerilor. Vestului creştin îi revenea să decidă dacă face pactul cu binele (iudaismul, Israel, civilizaţia) sau răul (Islamul, Usama bin Laden, Londonistan).

Suntem departe de sfârşitul acestui drum înşelător, atât pentru că administraţia americană este ruinată din cauza iniţiativelor politice făcând abstracţie de războiul ei împotriva terorii, şi din cauza faptului că locul Israelului în inima agendei neoconservatoare este pe moment asigurat.

Acest lucru a fost afirmat cu claritate săptămâna trecută când Netanyahu, cel mai popular politician din Israel, a adăugat o nouă temă dezastruoasă maşinii de propagandă neoconservatoare care se pregăteşte să se confunte cu Iranul în privinţa ambiţiilor nucleare. Netanyahu a comparat Iranul şi preşedintele său, Mahmud Ahmadinejad, cu Adolf Hitler.

“Hitler a pornit o campanie mondială mai întâi, apoi a încercat să obţină arme nucleare. Iranul încearcă să-şi obţină armele nucleare mai întâi. Din această perspectivă, este cu mult mai periculos”, a spus Netanyahu.

Implicaţiile afirmaţiilor lui Netanyahu erau transparente: Iranul caută o altă Soluţie Finală, aceasta ţintind Israelul ca şi toată evreimea mondială. Momentul judecăţii este aproape, după Ţipi Livni, ministrul de externe al Israelului, care afirmă împotriva tuturor dovezilor că Iranul e doar la câteva luni de la posesia armelor nucleare.

“Terorismul internaţional este un termen greşit”, adaugă Netanyahu, “nu din cauză că nu există, ci din cauză că problema este Islamul internaţional militant. Aceasta este mişcarea care duce la teroare internaţională, şi aceasta este mişcarea care pregăteşte teroarea finală, teroarea nucleară.”

Confruntat cu planurile malefice ale “fasciştilor islamici”, ca cei din Iran, arsenalul nuclear al Israelului – şi Holocaustul nuclear pe care Israelul poate şi pare pregătit să-l dezlănţuie – poate fi prezentat ca salvarea lumii civilizate. “””

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: