” War crimes against Peace” (By Alain Gresh)

beit-hanun-8noiembrie2006massacre-palestinian-woman-and-his-kids.jpg

[EN]

“””

The 1949 Geneva Conventions state, in article 54 of their additional protocol: “Starvation of civilians as a method of warfare is prohibited”. It is also “prohibited to attack, destroy, remove or render useless objects indispensable to the survival of the civilian population”. That means that the Israeli army’s latest offensive in the occupied territories amounts to war crimes; it includes the blockade of the civilian population and their collective punishment, the bombing of Gaza’s $150m power station, depriving 750,000 Palestinians of electricity in the intense summer heat, and the kidnapping on the West Bank of 64 members of the political wing of Hamas, including eight cabinet ministers and 22 members of the Palestinian Legislative Council. On 5 July the Israeli government said it would expand its military operation in Gaza.

Israel has violated another principle of international law in this offensive: proportionality. Article 51 of the protocol forbids “an attack which may be expected to cause incidental loss of civilian life, injury to civilians, damage to civilian objects, or a combination thereof, which would be excessive in relation to the concrete and direct military advantage anticipated.” Can saving one soldier’s life justify destruction on this scale?

The Israeli government has negotiated prisoner exchanges several times: in 1985 Israel freed 1,150 Palestinian prisoners in exchange for three of its soldiers captured by the Popular Front for the Liberation of Palestine-General Command (PFLP-GC). Negotiations are more likely to obtain the release of Gilad Shalit than military attacks which, on the contrary, risk bringing about his death. Israel know this: Israel Defense Forces Chief of Staff Dan Halutz has told the cabinet that military action alone will not secure the release of Shalit (Haaretz, 3 July 2006).

An editorial in Haaretz on 30 June 2006 said: “Bombing bridges that can be circumvented both by car and on foot; seizing an airport that has been in ruins for years; destroying a power station, plunging large parts of the Gaza Strip into darkness; distributing flyers suggesting that people be concerned about their fate; a menacing flight over Bashar Assad’s palace; and arresting elected Hamas officials: The government wishes to convince us that all these actions are intended only to release the soldier Gilad Shalit.” The editorial concludes: “As one who knows that all the Hamas activists deported by Yitzhak Rabin returned to leadership and command positions in the organisation, Olmert should know that arresting leaders only strengthens them and their supporters. But this is not merely faulty reasoning; arresting people to use as bargaining chips is the act of a gang, not of a state.”

In reality, as the Israeli media has revealed, this offensive was planned a long time ago; that includes the arrest of leading Hamas officials, starting with ministers and legislators. The purpose was not just to get rid the Hamas government elected in January but all form of Palestinian authority. That was the thinking behind the disengagement plan devised by Ariel Sharon, then Israel’s prime minister, and continued by his successor, Ehud Olmert: in order to draw Israel’s borders unilaterally it was necessary to tell the world that there was no Palestinian interlocutor.

This strategy started well before Hamas’ electoral victory: throughout 2005, when Mahmoud Abbas was governing the Palestinian Authority (PA) with a Fatah majority, Sharon systematically refused to negotiate with him and went ahead with the construction of the separation wall – flouting the ruling of the International Court of Justice. His policy of unilateralism flew in the face of the core achievement of the Oslo accords. This was the conviction that the solution to the Israeli-Palestinian conflict lies in bilateral negotiation between the Palestine Liberation Organistion (PLO) and Israel; the agreement signed on 9 September 1993 by Yitzhak Rabin and Yasser Arafat confirmed that belief, affirming mutual recognition between Israel and the PLO.

The Hamas victory in the January elections made it easy for the Israeli government to hot up its propaganda war on the familiar “there is no Palestinian interlocutor” theme. The United States and the European Union put three conditions on the new Palestinian government: to recognise Israel, stop all armed attacks and accept the agreements reached between previous Palestinian governments and Israel. They then suspended their direct aid, greatly increasing the sufferings of the Palestinian population who had foolishly voted the wrong way. They show limitless tolerance towards the Israeli government, which refuses to recognise the right of the Palestinians to an independent state on the territories occupied in 1967, uses state terrorism against civilians and failed to fulfil its undertakings under the Oslo accords. Benita Ferrero-Waldner, European commissioner for foreign affairs, even hailed the Israeli government’s unilateral policy as a brave decision.

It is surely no coincidence that the present offensive came just as all the Palestinian movements (except for Islamic Jihad) signed a joint declaration accepting the establishment of a Palestinian state on all the territories occupied in 1967, with East Jerusalem as its capital – an implicit recognition of Israel. The Israeli government wanted to stamp out any new Palestinian opening towards peace. It had done the same in 2002, when an Arab summit in Beirut endorsed a plan that proposed recognition of Israel in exchange for the creation of a Palestinian state; the Sharon government responded, on the pretext of a suicide attack, with a generalised offensive against the occupied territories.

But Operation Summer Rain, the poetic name of the present Israeli offensive, shows the failure of its unilateral policy. The withdrawal of the Israeli army from the West Bank and Gaza without negotiations with the Palestinians cannot lead to peace. And in the West Bank, where Israeli settlements and Palestinian population are inextricably linked, any unilateral evacuation can only lead to further violence. “””

~~~~~

[RO – traducere adaptata]

“”” “Este interzisă utilizarea împotriva civililor a foametei ca metodă de război (…). Este interzisă atacarea, defectarea, confiscarea sau distrugerea bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile.” Implicaţiile articolului 54 al Protocolului adiţional I din 1977 al Convenţiei de la Geneva sunt clare: bombardarea centralelor electrice din Gaza de către armata israeliană, blocada instituită împotriva populaţiei civile şi pedepsirea colectivă împotriva acesteia ţin de domeniul crimelor de război.

Un alt principiu al dreptului internaţional violat de ofensiva israeliană este precizat în acelaşi Protocol adiţional: cel al proporţionalităţii. Textul stipulează că atacurile “sunt interzise dacă există presupunerea că ele vor cauza în mod incident pierderi de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile, rănirea civililor sau afectarea bunurilor cu caracter civil care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat” . Cine poate să se gândească fie şi o clipă că obiectivul afirmat – salvarea unui soldat – ar valora aceste numeroase distrugeri?

Contrariu a ceea ce au scris mai multe ziare franceze, printre care Liberation , Israel a negociat de mai multe ori schimburi de prizonieri: astfel, în 1985, a eliberat 1.150 de deţinuţi palestinieni pentru a recupera trei dintre soldaţii săi care fuseseră capturaţi de către Frontul popular de eliberare a Palestinei – Comandamentul general (FPEP-CG). Iar în 2004, în cadrul unui acord de acelaşi tip cu Hezbollahul libanez, a schimbat 400 de deţinuţi palestinieni împotriva unui colonel israelian şi corpurile a trei soldaţi ucişi. Nu sunt negocierile mai în măsură să obţină eliberarea lui Gilad Shalit decât operaţiunile militare, care riscă să conducă la moartea ostatecului?

Aşa cum o remarcă şi editorialul publicat în cotidianul israelian Haaretz din 30 iunie: “Bombardarea podurilor care pot fi ocolite atât cu piciorul cât şi cu maşina; ocuparea unui aeroport care este în ruine de ani de zile; distrugerea unei staţii de distribuţie a energiei electrice, cufundarea parţială a Fâşiei Gaza în întuneric; distribuirea de manifeste pentru a transmite oamenilor că ne pasă de soarta lor; survolarea palatului prezidenţial al lui Başar El-Assad şi arestarea responsabililor aleşi ai Hamas. Şi guvernul vrea să ne convingă că toate acestea sunt făcut doar pentru a-l elibera pe soldatul Gilad Shalit.” Apoi comentatorul urmează: “Olmert ar trebui să ştie că arestarea liderilor contribuie la creşterea credibilităţii lor şi a partizanilor lor. Dar nu avem de-a face numai cu un raţionament strâmb: arestarea oamenilor pentru a-i folosi ulterior ca monedă de schimb este un act banditesc, nu unul de stat.”

De fapt, aşa cum l-a relevat şi presa israeliană această ofensivă, inclusiv arestarea principalilor responsabili ai Hamas, deputaţi aleşi şi miniştri, fusese planificată de mult timp. În ce scop? Pentru a sfârşi nu numai cu guvernul palestinian rezultat în urma scrutinului din ianuarie 2006, dar cu orice altă formă de autoritate palestiniană. Este logica “planului de retragere unilaterală” formulat de Ariel Şaron şi reluat de Ehud Olmert – pretinzând că nu există interlocutor palestinian frontierele Israelului se pot trasa în mod unilateral. Această strategie nu datează de la victoria în alegeri a Hamas, pentru că în timpul anului 2005, atunci când Mahmud Abbas era în fruntea Autorităţii şi guverna cu o majoritate Fatah, primul-ministru Ariel Şaron a refuzat sistematic să negocieze cu el şi a urmat, în ciuda deciziei Curţii Internaţionale de Justiţie, construcţia zidului. Alegerea unilateralismului reprezintă punerea sub semnul întrebării a ceea ce se obţinuse în urma acordurilor de la Oslo, şi anume convingerea (confirmată prin documentul de recunoaştere mutuală între Israel şi OLP, semnat în 9 septembrie 1993 de Iţac Rabin şi Yasser Arafat) că soluţia conflictului israelo-palestinian ţine de negocierile bilaterale între OLP şi statul Israel.

Victoria obţinută de Hamas la alegerile din ianuarie 2006 a permis guvernului israelian să-şi accentueze propaganda pe tema “nu există interlocutor palestinian”. Statele Unit şi Uniunea Europeană (cu susţinerea Franţei ) au pus trei condiţii noului guvern palestinian: recunoaşterea statului Israel, oprirea tuturor acţiunilor armate şi acceptarea procesului început la Oslo – şi au suspendat ajutorul direct, contribuind în mod semnificativ la suferinţele unei populaţii vinovate de a fi “votat prost”. Complezenţa în privinţa unui guvern israelian care refuză să recunoască dreptul palestinienilor la un stat independent pe teritoriile ocupate în 1967, care utilizează terorismul împotriva civililor şi care reneagă toate angajamentele făcute la Oslo, este fără limite. Am putut-o auzi chiar pe Benita Ferrero-Waldner, comisar european însărcinat cu afaceri externe, salutând unilateralismul guvernului israelian ca pe “o decizie curajoasă”.

Nu este fără îndoială o întâmplare faptul că ofensiva actuală a coincis cu semnarea declaraţiei comune a tuturor organizaţiilor palestiniene (cu excepţia Jihadului islamic), care prevede stabilirea unui stat palestinian independent pe toate teritoriile ocupate în 1967, având capitala în Ierusalimul de Est – şi reprezintă deci o recunoaştere de facto a Israelului. Iar această nouă perspectivă în direcţia păcii n-a convenit guvernului israelian. Ca şi în 2002, când reuniunea arabă la nivel înalt din Beyruth adoptase un plan care prevedea recunoaşterea statului Israel în schimbul creării unui stat palestinian, şi căreia guvernul lui Şaron îi răspunsese, pretextând un atentat kamikaze, printr-o ofensivă generalizată împotriva teritoriilor ocupate.

Totuşi, “Ploaia de vară”, nume romantic dat ofensivei israeliene, confirmă eşecul politicii unilaterale – retragerea armatei israeliene din Fâşia Gaza, fără negocieri cu palestinienii, nu poate conduce la pace. Aplicată Cisiordaniei, unde imbricarea coloniilor şi a populaţiei palestiniene este extrem de încâlcită, orice evacuare unilaterală nu va putea conduce decât la noi violenţe. “””

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: