” Muhammad’s sword ” ( by Uri Avnery )



“”” Pope Benedict XVI in the service of George W. Bush

Since the days when Roman emperors threw Christians to the lions, the relations between the emperors and the heads of the church have undergone many changes.

Constantine the Great, who became emperor in the year 306 – exactly 1700 years ago – encouraged the practice of Christianity in the empire, which included Palestine. Centuries later, the church split into an Eastern (Orthodox) and a Western (Catholic) part. In the West, the Bishop of Rome, who acquired the title of Pope, demanded that the emperor accept his superiority.

The struggle between the emperors and the popes played a central role in European history and divided the peoples. It knew ups and downs. Some emperors dismissed or expelled a pope, some popes dismissed or excommunicated an emperor. One of the emperors, Henry IV, “walked to Canossa”, standing for three days barefoot in the snow in front of the Pope’s castle, until the Pope deigned to annul his excommunication.

But there were times when emperors and popes lived in peace with each other. We are witnessing such a period today. Between the present Pope, Benedict XVI, and the present emperor, George Bush II, there exists a wonderful harmony. Last week’s speech by the Pope, which aroused a worldwide storm, went well with Bush’s crusade against “Islamofascism”, in the context of the “clash of civilizations”.

In his lecture at a German university, the 265th Pope described what he sees as a huge difference between Christianity and Islam: while Christianity is based on reason, Islam denies it. While Christians see the logic of God’s actions, Muslims deny that there is any such logic in the actions of Allah.

As a Jewish atheist, I do not intend to enter the fray of this debate. It is much beyond my humble abilities to understand the logic of the Pope. But I cannot overlook one passage, which concerns me too, as an Israeli living near the fault-line of this “war of civilizations”.

In order to prove the lack of reason in Islam, the Pope asserts that the Prophet Muhammad ordered his followers to spread their religion by the sword. According to the Pope, that is unreasonable, because faith is born of the soul, not of the body. How can the sword influence the soul?

To support his case, the Pope quoted – of all people – a Byzantine emperor, who belonged, of course, to the competing Eastern Church. At the end of the 14th century, Emperor Manuel II Palaeologus told of a debate he had – or so he said (its occurrence is in doubt) – with an unnamed Persian Muslim scholar. In the heat of the argument, the emperor (according to himself) flung the following words at his adversary:

Show me just what Mohammed brought that was new, and there you will find things only evil and inhuman, such as his command to spread by the sword the faith he preached.

These words give rise to three questions: (a) Why did the Emperor say them? (b) Are they true? (c) Why did the present Pope quote them?

When Manuel II wrote his treatise, he was the head of a dying empire. He assumed power in 1391, when only a few provinces of the once illustrious empire remained. These, too, were already under Turkish threat.

At that point in time, the Ottoman Turks had reached the banks of the Danube. They had conquered Bulgaria and the north of Greece, and had twice defeated relieving armies sent by Europe to save the Eastern Empire. On 29 May 1453, only a few years after Manuel’s death, his capital, Constantinople (the present Istanbul), fell to the Turks, putting an end to the empire that had lasted for more than a thousand years.

During his reign, Manuel made the rounds of the capitals of Europe in an attempt to drum up support. He promised to reunite the church. There is no doubt that he wrote his religious treatise in order to incite the Christian countries against the Turks and convince them to start a new crusade. The aim was practical, theology was serving politics.

In this sense, the quote serves exactly the requirements of the present Emperor, George Bush II. He, too, wants to unite the Christian world against the mainly Muslim “Axis of Evil”. Moreover, the Turks are again knocking on the doors of Europe, this time peacefully. It is well known that the Pope supports the forces that object to the entry of Turkey into the European Union.

Is there any truth in Manuel’s argument?

The pope himself threw in a word of caution. As a serious and renowned theologian, he could not afford to falsify written texts. Therefore, he admitted that the Qur’an specifically forbade the spreading of the faith by force. He quoted the second Sura, Verse 256 (strangely fallible, for a pope, he meant Verse 257) which says: “There must be no coercion in matters of faith.”

How can one ignore such an unequivocal statement? The Pope simply argues that this commandment was laid down by the Prophet when he was at the beginning of his career, still weak and powerless, but that later on he ordered the use of the sword in the service of the faith. Such an order does not exist in the Qur’an. True, Muhammad called for the use of the sword in his war against opposing tribes – Christian, Jewish and others – in Arabia, when he was building his state. But that was a political act, not a religious one; basically a fight for territory, not for the spreading of the faith.

Jesus said: “You will recognize them by their fruits.” The treatment of other religions by Islam must be judged by a simple test: how did the Muslim rulers behave for more than a thousand years, when they had the power to “spread the faith by the sword”?

Well, they just did not.

For many centuries, the Muslims ruled Greece. Did the Greeks become Muslims? Did anyone even try to Islamize them? On the contrary, Christian Greeks held the highest positions in the Ottoman administration. The Bulgarians, Serbs, Romanians, Hungarians and other European nations lived at one time or another under Ottoman rule and clung to their Christian faith. Nobody compelled them to become Muslims and all of them remained devoutly Christian.

True, the Albanians did convert to Islam, and so did the Bosniaks. But nobody argues that they did this under duress. They adopted Islam in order to become favourites of the government and enjoy the fruits.

In 1099, the Crusaders conquered Jerusalem and massacred its Muslim and Jewish inhabitants indiscriminately, in the name of the gentle Jesus. At that time, 400 years into the occupation of Palestine by the Muslims, Christians were still the majority in the country. Throughout this long period, no effort was made to impose Islam on them. Only after the expulsion of the Crusaders from the country, did the majority of the inhabitants start to adopt the Arabic language and the Muslim faith – and they were the forefathers of most of today’s Palestinians.

There no evidence whatsoever of any attempt to impose Islam on the Jews. As is well known, under Muslim rule the Jews of Spain enjoyed a bloom the like of which the Jews did not enjoy anywhere else until almost our time. Poets like Yehuda Halevy wrote in Arabic, as did the great Maimonides. In Muslim Spain, Jews were ministers, poets, scientists. In Muslim Toledo, Christian, Jewish and Muslim scholars worked together and translated the ancient Greek philosophical and scientific texts. That was, indeed, the Golden Age. How would this have been possible, had the Prophet decreed the “spreading of the faith by the sword”?

What happened afterwards is even more telling. When the Catholics reconquered Spain from the Muslims, they instituted a reign of religious terror. The Jews and the Muslims were presented with a cruel choice: to become Christians, to be massacred or to leave. And where did the hundreds of thousand of Jews, who refused to abandon their faith, escape? Almost all of them were received with open arms in the Muslim countries. The Sephardi (“Spanish”) Jews settled all over the Muslim world, from Morocco in the west to Iraq in the east, from Bulgaria (then part of the Ottoman Empire) in the north to Sudan in the south. Nowhere were they persecuted. They knew nothing like the tortures of the Inquisition, the flames of the auto-da-fe, the pogroms, the terrible mass-expulsions that took place in almost all Christian countries, up to the Holocaust.

Why? Because Islam expressly prohibited any persecution of the “peoples of the book”. In Islamic society, a special place was reserved for Jews and Christians. They did not enjoy completely equal rights, but almost. They had to pay a special poll tax, but were exempted from military service – a trade-off that was quite welcome to many Jews. It has been said that Muslim rulers frowned upon any attempt to convert Jews to Islam even by gentle persuasion – because it entailed the loss of taxes.

Every honest Jew who knows the history of his people cannot but feel a deep sense of gratitude to Islam, which has protected the Jews for fifty generations, while the Christian world persecuted the Jews and tried many times “by the sword” to get them to abandon their faith.

The story about “spreading the faith by the sword” is an evil legend, one of the myths that grew up in Europe during the great wars against the Muslims – the reconquista of Spain by the Christians, the Crusades and the repulsion of the Turks, who almost conquered Vienna. I suspect that the German Pope, too, honestly believes in these fables. That means that the leader of the Catholic world, who is a Christian theologian in his own right, did not make the effort to study the history of other religions.

Why did he utter these words in public? And why now?

There is no escape from viewing them against the background of the new Crusade of Bush and his evangelist supporters, with his slogans of “Islamofascism” and the “global war on terror” – when “terrorism” has become a synonym for Muslims. For Bush’s handlers, this is a cynical attempt to justify the domination of the world’s oil resources. Not for the first time in history, a religious robe is spread to cover the nakedness of economic interests; not for the first time, a robbers’ expedition becomes a Crusade.

The speech of the Pope blends into this effort. Who can foretell the dire consequences? “””


[RO – traducere adaptata]

“”” Papa Benedict XVI în serviciul lui George W. Bush

Din zilele în care împăraţii romani îi aruncau pe creştini la lei, relaţiile dintre împăraţi şi şefii Bisericii au înregistrat multe schimbări.

Constantin cel Mare, care a devenit împărat în anul 306 – exact cu 1700 de ani în urmă – a încurajat practicarea Creştinismului în imperiu, care includea Palestina. Sute de ani mai târziu, Biserica s-a despărţit între ramura estică (Ortodoxia) şi vestică (Romano-Catolică). În Vest, Episcopul Romei, care a dobândit titlul de Papă, îi cerea împăratului să-i accepte superioritatea.

Lupta dintre împăraţi şi papi a jucat un rol central în istoria europeană şi a divizat popoarele. A înregistrat suişuri şi coborâşuri. Unii împăraţi l-au prigonit pe papă, unii papi l-au excomunicat pe împărat. Unul dintre împăraţi, Henry IV, “a mers la Canossa”, stând timp de trei zile în picioarele goale în zăpadă în faţa castelului Papei, până când Papa a binevoit să-i anuleze excomunicarea.

Dar au fost vremuri în care împăraţii şi papii au trăit în pace unul cu celălalt. Suntem contemporanii unei astfel de epoci. Între actualul Papă, Benedict XVI, şi actualul împărat, George Bush II, există o armonie minunată. Discursul de săptămâna trecută al Papei, care a trezit o reacţie furtunoasă în întreaga lume, se potriveşte perfect cu cruciada lui Bush împotriva “islamofascismului”, în contextul “ciocnirii civilizaţiilor”.

În conferinţa susţinută într-o universitate germană, al 265-lea Papă a descris ceea ce el vede ca o imensă diferenţă între Creştinism şi Islam: în timp ce Creştinismul este bazat pe raţiune, Islamul o neagă. În vreme ce creştinii văd logica acţiunilor lui Dumnezeu, musulmanii neagă orice logică în acţiunile lui Allah.

Ca evreu ateu, nu intenţionez să intru în conflictul acestei dezbateri. Este cu mult peste umilele mele abilităţi să înţeleg logica Papei. Dar nu pot să trec cu vederea un pasaj care mă priveşte şi pe mine, în calitate de israelian trăitor lângă linia de demarcaţie a acestui “război al civilizaţiilor”.

Pentru a proba lipsa de raţiune în Islam, Papa susţine că Profetul Muhammad a comandat companionilor săi să propage religia cu sabia. Conform Papei, acest lucru este iraţional, pentru că credinţa se naşte în suflet, nu în corp. Cum poate sabia să influenţeze sufletul?

Pentru a-şi susţine teza, Papa a citat – din tot ce se putea cita – un împărat bizantin, care aparţine, bineînţeles, Bisericii Ortodoxe concurente. La sfârşitul secolului XIV, Împăratul Manuel II Palaeologus a povestit despre o dezbatere pe care a avut-o – sau pe care spune că a avut-o (împrejurările sunt îndoielnice) – cu un savant musulman persan anonim. În focul controversei, împăratul (conform propriilor ziceri) aruncă următoarele cuvinte adversarului său:

Arată-mi ce a adus nou Muhammad, şi vei găsi doar lucruri rele şi inumane, precum ordinul său de a se propaga cu sabia credinţa pe care o predica.”

Aceste cuvinte dau naştere la trei întrebări: (a) De ce le-a spus Împăratul? (b) Sunt adevărate? (c) De ce le-a citat actualul Papă?

Atunci când Manuel II şi-a scris tratatul, era în fruntea unui imperiu muribund. A preluat puterea în 1391, atunci când numai câteva provincii din imperiul odată ilustru mai rămâneau. Acestea erau deja sub ameninţare turcă.

În acel moment, turcii ottomani ajunseseră la gurile Dunării. Cuceriseră Bulgaria şi nordul Greciei, şi învinseseră două armate de coaliţie trimise de Europa pentru a salva Împeriul de Răsărit. În 29 mai 1453, doar la câţiva ani după moartea lui Manuel II, capitala lui, Constantinopole (Istambulul de azi), avea să cadă în mâna turcilor, punând capăt imperiului care durase mai bine de 1000 de ani.

În timpul domniei sale, Manuel a făcut curte capitalelor Europei în încercarea de a obţine sprijinul lor. Promitea să reunească Biserica. Nu este nici o îndoială că şi-a scris tratatul religios în scopul incitării ţările creştine împotriva turcilor, sperând să le convingă să pornească o nouă cruciadă. Scopul său era unul practic, iar teologia a fost pusă în slujba politicii.

În acest sens citatul serveşte exact cererilor actualului Împărat, Georges Bush II. Şi el vrea să unească lumea creştină împotriva “Axei Răului” primordial musulmană. Mai mult decât atât, turcii bat din nou la porţile Europei, de data asta în mod paşnic. Este binecunoscut sprijinul Papei pentru forţele care se opun intrării Turciei în Uniunea Europeană.

Există vreun adevăr în argumentul lui Manuel?

Papa însăşi s-a aruncat într-o poziţie excentrică. În calitate de teolog serios şi renumit, nu-şi permitea să falsifice textele scrise. Deci a admis că Sfântul Coran interzice în mod expres propagarea religiei prin forţă. A citat a doua Sura, verset 256 (ciudată greşeală, pentru un Papă, să nu ştie că de fapt este vorba de versetul 257) care spune: “Nu trebuie să fie constrângere în credinţă.”

Cum poate cineva să ignore o declaraţie atât de neechivocă? Papa argumentează însă că această poruncă a fost formulată de Profet pe atunci când era la începutul carierei sale, încă slab şi fără putere, dar că mai târziu a ordonat utilizarea sabiei în serviciul credinţei. Un asemenea ordin nu există în Coran. În realitate, Muhammad a făcut apel la utilizarea sabiei în războiul său împotriva triburilor inamice – creştini, evrei şi alţii – din Arabia, pe vremea când punea bazele statului. Dar acesta a fost un act politic, nu religios. Practic, era o luptă pentru teritoriu, nu pentru răspândirea credinţei.

Iisus a spus: “Îi veţi recunoaşte după fructele lor.” Tratamentul aplicat altor religii de către Islam trebuie judecat după un test simplu: cum s-au comportat şefii musulmani timp de mai bine de o mie de ani, atunci când aveau puterea “să propage credinţa cu sabia”?

Ei bine, n-au făcut-o.

Timp de multe secole, musulmanii au stăpânit Grecia. Au devenit grecii musulmani? A încercat măcar cineva să-i islamizeze? Dimpotrivă, creştinii greci au avut cele mai mari poziţii în administraţia otomană. Bulgarii, serbii, românii, ungarii şi alte naţiuni europene au trăit într-o vreme sau alta sub domnia otomană şi au rămas fideli credinţei lor creştine. Nimeni nu i-a obligat să devină musulmani şi cu toţii au rămas creştini devotaţi.

Într-adevăr, albanezii s-au convertit la Islam, şi la fel au făcut bosniacii. Dar nimeni nu susţine că au făcut-o în urma persecuţiilor. Au adoptat Islamul pentru a deveni favoriţii guvernării şi pentru a se bucura de fructele ei.

În 1099, cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi i-au masacrat pe locuitorii musulmani şi evrei fără discriminare, în numele bunului Iisus. În vremea aceea, la 400 de ani de la ocuparea Palestinei de către musulmani, creştinii încă erau majoritari în ţară. De-a lungul acestei perioade, nici nu efort nu fusese făcut pentru a li se impune Islamnul. Doar după expulzarea cruciaţilor din teritoriu majoritatea locuitorilor au început să adopte limba arabă şi credinţa islamică – şi ei sunt strămoşii celor mai mulţi dintre palestinienii de azi.

Nu există nici un fel de dovadă a vreunei încercări de impunere a Islamului pentru evrei. După cum bine se ştie, sub legea musulmană evreii Spaniei s-au bucurat de o înflorire pe care nu au cunoscută nicăieri altundeva aproape niciodată. Poeţi ca Yehuda Halevy au scris în arabă, şi la fel a făcut şi marele Maimonide. În Spania musulmană, evreii au fost miniştri, poeţi, oameni de ştiinţă. În Toledoul islamic, savanţii creştini, evrei şi musulmani lucrau împreună şi traduceau textele ştiinţifice şi filosofice ale Greciei antice. Aceasta a fost, într-adevăr, Epoca de Aur. Cum ar fi fost toate acestea posibile dacă Profetul ar fi decretat “propagarea credinţei cu sabia”?

Ce s-a întâmplat mai apoi este încă şi mai cunoscut. Atunci când catolicii au recucerit Spania de la musulmani, au instituit domnia terorii religioase. Evreii şi musulmanii s-au confruntat cu o alegere teribilă: să devină creştini, să fie masacraţi sau să plece? Aproape toţi au fost primiţi cu braţele deschise în ţările islamice. Sefarazii (“spaniolii”) evrei s-au stabilit în toată lumea islamică, din Maroc în vest până la Iraq în est, din Bulgaria (pe atunci parte a Imperiului Otoman) în nord până în Sudan în sud. Nicăieri n-au fost persecutaţi. N-au cunoscut nimic comparabil cu torturile Inchiziţiei, flăcările autodafé-ului, pogromurile, expulzările în masă care au avut loc în aproape toate ţările creştine, culminând cu Holocaustul.

De ce? Pentru că Islamul interzice în mod expres orice persecuţie îndreptată împotriva “popoarelor cărţii”. În societatea islamică a fost rezervat un loc special evreilor şi creştinilor. Nu s-au bucurat de drepturi complet egale, ci aproape. Trebuiau să plătească o taxă specială, dar erau scutiţi de serviciul militar – un târg care a fost considerat onest de mulţi evrei. S-a spus că şefii musulmani se încruntau când era vorba de orice încercare de a-i converti pe evrei la Islam chiar şi prin persuasiune amabilă – pentru că ar fi atras pierderea taxelor.

Fiecare evreu onesc care cunoaşte istoria poporului său nu poate simţi altceva decât o profundă recunoştinţă faţă de Islam, care i-a protejat pe evrei timp de 50 de generaţii, în timp ce lumea creştină i-a persecutat pe evrei şi a încercat de multe ori “cu sabia” să-i forţeze să-şi abandoneze credinţa.

Povestea despre “propagarea credinţei cu sabia” este o legendă murdară, unul dintre miturile care au crescut în Europa în timpul marilor războaie împotriva musulmanilor – reconquista Spaniei de către creştini, cruciadele şi respingerea turcilor care aproape cuceriseră Viena. Bănuiesc că şi Papa german crede cu onestitate în aceste fabule. Asta înseamnă că liderul lumii catolice, care este un teolog creştin de înaltă ţinută, n-a făcut efortul de a studia istoria altor religii.

De ce a dat drumul acestor cuvinte în public? Şi de ce acum?

Este imposibil să nu le plasăm pe fondul noii cruciade a lui Bush şi a suporterilor săi evanghelişti, cu sloganele sale despre “islamofascism” şi “războiul global împotriva terorii” – în care “terorism” a devenit un sinonim pentru musulmani. Pentru suporterii lui Bush, este vorba de o încercare cinică de a justifica dominaţia asupra resurselor de petrol a planetei. Nu este prima oară în istorie când un veşmânt religios acoperă goliciunea intereselor economice. Nu este prima dată când o expediţie de jaf se numeşte “cruciadă”.

Cuvintele Papei sunt parte integrantă a acestui efort. Cine poate să le prezică cele mai profunde consecinţe? “””


One Response to “” Muhammad’s sword ” ( by Uri Avnery )”

  1. […] " Muhammad’s sword " ( by Uri Avnery ) For Bush’s handlers, this is a cynical attempt to justify the domination of the world’s oil resources. Not for the first time in history, a… […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )


Connecting to %s

%d bloggers like this: