REMEMBER…- “A Short History of Apartheid”(by Dr. Azmi Bishara)



“”” Israel’s political discourse that one might be tempted to assume that Israel has abandoned its preferred designation as the Jewish democratic state in favour of the Jewish demographic state. The condition has reached the stage where it might be diagnosed as an advanced case of demographomania. The mania, of course, is rooted in Zionist principles, in the need to maintain a Jewish majority capable of implementing a democracy that will absorb the Diaspora, accommodate pioneer settlement and the assumption of a common history, and that allows for the fetishisation of military service. For without any of the above Israel would have to practice government by the minority, which inevitably leads to apartheid or racial segregation, to government by a national minority that sees the state as the embodiment of its legitimacy. Such practices demand dual sets of legality.

Because a state with a Jewish minority in Palestine was never on the cards displacement always lay at the core of the Zionist project for a Jewish state located in a country with an Arab majority and in the midst of an Arab region. It is no coincidence that the portion of land that was initially supposed to host the Jewish state was “ethnically cleansed” early. Along the once flourishing Palestinian coast only two Arab villages remain today.

The first task, then, was to cleanse the areas of the Jewish state – as defined in the partition resolution – of Arab inhabitants. This was followed by the displacement of Arabs from the Galilee and other parts of the presumed Arab state. The result: a large Jewish majority made it possible to impose the democratic sovereignty of the Jews, albeit in a non-liberal manner and with military and settler values. Thus did Jewish democracy turn religious commitment into a tool of national formation while it pillaged the Arab Palestinian people. The uprooting of Palestinians in 1948 was an exercise in demographic separation through displacement.

Today’s plans for demographic separation – now called peace initiatives – invariably acknowledge the impossibility of repeating that particular process. That much, at least, was acknowledged by Igal Allon in the Allon plan following the 1967 War. He then suggested that populated areas be returned to Jordan. Ehud Olmert spoke in similar vein in defending his recent initiative on separation, or unilateral disengagement. “Transfer is no longer possible. It is neither morally defendable, nor realistic to start with.”

So long as transfer is impossible, then, it becomes necessary to find another model of segregation. Which is why Israel’s Chief of Staff Moshe Ya’alon has no qualms describing the current phase as “the second half of 1948”.

The displacement of 1948, and the post-1967 occupation – an occupation that shirks annexation by preferring a formula that includes “the application of Israeli law in the West Bank and Gaza” though without, of course, granting citizenship and political rights to the occupied – are two cases of demographic segregation undertaken on behalf of a Jewish majority.

The ugliness of the contradictory ideology of the Israeli right may have been thrown into greater relief by Sharon’s statements of last year but the truth had been there for all to see since Likud came to power in 1977.

The Palestinians, apparently, live beyond the pale of citizenry and political life. They dwell beyond a political system based on a Jewish majority, and this without the benefit of a wall. Once this society that lived – and still lives – under occupation evolved its struggle for national sovereignty and for separation in an independent state comprising Palestinian citizens Israel responded with plans to separate from the Palestinians on its own terms. What Israel wants to separate itself from is the largest possible number of Palestinians living on the smallest possible area of land. The self-rule plans negotiated with Egypt in January 1980, the Oslo Accords, the Camp David proposals, the unilateral withdrawal schemes by Sharon and Olmert, the Geneva initiative by the Zionist Israeli left, and the separation wall, are merely different manifestations of such thinking.

The flaw at the heart of all such initiatives, the clear evidence that they are destined not to lead to any real peace, is that they are rooted in a process of separation made necessary by the demand to maintain a large Jewish majority in the Israeli political entity.

This is the demographic context within which Zionism deals with the question of land. For some reason Zionist political culture and symbols are steeped in an unwavering conviction that any unpopulated land is ripe for confiscation and annexation. This assumption is so blatant that Arabs feel guilty when they leave a plot of land vacant for any vacant land is threatened with confiscation, either to become part of a settlement, a road to a settlement or a natural protectorate.

Any uninhabited land is land fit for carving off. Here lies the iniquity of the demographic argument. On the one hand it is racist. On the other it has nothing to do with land. Segregation may take place without land, as in the case of displacement. Or it may take place on the smallest possible piece of land, as Sharon wants.

Some Arabs and Palestinians have internalised the logic of Zionist demographic scare tactics to the extent that they see the slur of “demographic bomb” as something good. They boast of the Palestinian woman’s womb, for lack of anything better to boast. Is this what our unified strategy has come to? Aside from the primitiveness and backwardness of regarding women as wombs the demographic factor is not, in itself, conducive to righteousness. It embraces a racist vision that is not driven towards just solutions. Racism is the basic motive for separation.

“They are there and we are here,” Barak’s electoral slogan once announced. Struggle is being waged so that the terms of this separation are not overly comfortable for Israel, not terminally tragic for the Palestinians living under occupation.

That internalising the colonialist vision has led to the cult of numbers, of quantity not quality, is saddening. Often even progressive political and social forces, people who want a truly better future, such as a bi-communal state, use demographic scare tactics: unless withdrawal is implemented to the lines of 4 June 1967, and unless the Palestinian state is established within this border, we will become a demographic majority, and you will have no alternative but to agree to a bi-communal state.

Those who want to persuade people of the merits of a bi-communal state should not be scaring people with the demographic argument. The argument is embedded in racist soil. It can never sprout a healthy plant.

Perhaps many Arab leaders are unaware that the idea of racial segregation came first from the Labour Party. The first to call for Israel’s unilateral separation from the Palestinians, under the highest possible wall, was Hayim Ramon. Likud adopted the proposal and went, literally, to the wall. The left is using the demographic threat to scare Israelis. It is trying to convince the Palestinians to abandon all other logic, through a virtual agreement that serves the segregationists. A worthier left would have sought peace in power and fought racial segregation in opposition. The left should fight the wall rather than draw up virtual agreements. This is the litmus test.

So long that the logic of any settlement remains demographic, so long that it all boils down to separation from the largest possible number of Palestinians, land remains a secondary issue in the creation of a Palestinian entity.

Zionist colonialism inhabits the space between two extinct models – those provided by South Africa and French practice in Algeria. It is not a blend of the two, but rather a distillation of the worst in each.

In South Africa, that pioneer of apartheid, racial segregation was not absolute. It took place within a framework of political unity. The racist regime saw blacks as part of the system, an ingredient of the whole. The whites created a racist hierarchy within the unity, according to their own vision of the universe. They interpreted Christian religious texts accordingly. Blacks and whites, then blacks and whites and coloureds, were given different ranks and legal status within a frame of a unified system – apartheid.

Apartheid is one system for whites and blacks. The whites did not think for a moment of creating separation walls running along entire provinces. Assaulting nature in such a pattern was unthinkable. What they did was circumvent entire black towns, ghettos, and squatter camps, and restrict the movement of their inhabitants. The only walls they created were those to their own private dwellings. Behind these walls they retreated, in their gardens, with their black servants.

The struggle for freedom in South Africa was a struggle against segregation and discrimination within the same political entity. Demographic segregation was not even considered. The entire logic of the struggle was to fight racism and segregation – the goal to create one nation of blacks and whites, a South African nation, a single democratic and sovereign state. This endeavour is still underway and it is premature to judge its outcome. Yet such is the thinking behind it.

French colonisation presented an opposite model, replete with geographic, cultural and societal separation between two entities, the occupier and the occupied. Whereas the Boers saw South Africa as their home and fought a ferocious war against what they considered British occupation, the colonisers of Algeria had a “mother county”, an offshore home to look to. The impulse of French colonialism was to achieve unity within the separation between France and Algeria, not separation within the unity, as was the case in South Africa.

This is why French colonialism was accompanied by the hectic quest to give Algeria, and its inhabitants, a French makeover. This is why the liberation movement adopted pure separatist dogma, with a stress on identity that still marks Algerian society. Even class conflicts and domestic politics in Algeria resemble a conflict of identity, one parodying the experience of the struggle against colonialism. The separation achieved through independence was a full one, of land and people. Over a million settlers left the country, even though they were given the choice of remaining as Algerian citizens.

The case of Palestine is not an attempt to achieve separation within unity, as was the case with apartheid, nor is it an attempt to unify what was originally separate, as was the case in Algeria. The Israelis identify with the land, but keep away from the locals. The Israelis want to stay in the country and deny citizenship to its inhabitants. Or they want to be separate but hold on to the settlements. Barriers and walls are the rule, not the exception.

This unique type of colonialism does not seek to “develop” the inhabitants, as other colonialists once did in homage to the “white man’s burden”. This colonialism displaces people, confiscates their land or bypasses them (the term, often applied to roads, is pertinent). It “develops” the land for settlement, but not for the inhabitants. Because of this Moshe Dayan and his aides adopted a policy of open bridges after the 1967 War. They wanted the Palestinians to have an economic and demographic outlet to Jordan, the Gulf countries, and other parts of the region, so as to free Israel from the economic and other responsibilities commonly assumed by occupying authorities. These open bridges helped the occupation endure, and helped the people endure it.

In all former colonies one comes across traces of French, English, Dutch, Belgian, or Muscovite architecture. One can find hospitals and administrative offices, prisons, railways, even universities built by the occupiers. Not in the areas seized in 1967. Not one Israeli building, not even a prison, is to be seen in Ramallah, Nablus or Gaza. Everything there was built by Arabs. There is not a trace of an Israeli building in Arab areas, apart from the settlements and their related infrastructure.

Separation, within separation, is the logic of Zionist colonialism, the thinking behind the wall of racial segregation, where Israel continues its crimes of barbarism. Separation is the logic underlying Sharon’s recent proposals for further obstacles east of the wall, where Israeli forces will be stationed to oversee the outskirts of Palestinian towns and villages.

It is difficult to describe the maze of walls and barriers constructed around the villages in the vicinity of Jerusalem. It is difficult to imagine the ugliness brought about in the course of controlling people and land: gates and observation towers, double walls, barbed and electrical wires. What we have here is a wide-scale recreation of the detention camp which Giorgio Agamben called the essence of the modern fascist state. This is a place where the exception becomes the rule, and the state of emergency becomes permanent, to use the words of Walter Benjamin. “”” [Azmi Bishara, Knesset Member , January 8, 2004]


[RO – traducere adaptata]

“”” Retorica asupra demografiei predomină într-o asemenea măsură în discursul politic al Israelului încât am putea să fim tentaţi să credem că Israelul a renunţat la denominaţiunea sa preferată de stat evreiesc democratic în folosul celei de stat evreiesc demografic. Situaţia a atins un asemenea stadiu încât ar putea fi diagnosticată ca un caz avansat de demografomanie. Mania este desigur înrădăcinată în principiile zioniste, în scopul menţinerii unei majorităţi evreieşti capabile să desfăşoare pe plan local o democraţie care ar absorbi diaspora, de a permite instalarea de colonişti şi credinţa într-o istorie comună, precum şi în scopul fetişizării serviciului militar. Căci dacă nimic din toate acestea n-ar exista, Israelul ar trebui să practice guvernarea prin minoritate, ceea ce conduce inevitabil la apartheid sau segregare rasială, la guvernare printr-o minoritate naţională care consideră statul ca o personificare a legitimităţii sale. Asemenea practici cer două norme de legalitate. Pentru că niciodată nu s-a luat în calcul versiunea statului cu minoritate evreiască, transferul palestinienilor a fost dintotdeauna în inima proiectului zionist al unui stat evreiesc situat într-o ţară cu o majoritate arabă şi în mijlocul unei regiuni arabe. Nu este o coincidenţă faptul că bucata de pământ care trebuia la început să primească statul evreiesc fusese în prealabil “curăţată etnic”. De-a lungul a ceea ce fusese înfloritoarea coastă palestiniană, azi mai există doar două sate arabe.

Prima sarcină a fost deci de a curăţa zonele statului evreiesc – aşa cum era definit în rezoluţia partiţionării Palestineii – de locuitorii lor arabi. A urmat transferul arabilor din Galileea şi din alte regiuni ale statului arab prevăzut. Rezultat: o mare majoritate evreiască a făcut posibil faptul de a impune suveranitatea democratică a evreilor, chiar dacă acest lucru s-a petrecut într-un mod non-liberal ci pe cale militară şi colonialistă. Astfel, democraţia evreiască a transformat angajamentul religios într-un instrument de formare naţională, jefuind concomitent poporul arab palestinian. Dezrădăcinarea palestinienilor din 1948 a fost un exerciţiu de separare demografică graţie unui transfer.

Proiectele de separaţie demografică de azi – numite acum iniţiative de pace – recunosc imposibilitatea repetării trecutului. Acest lucru, cel puţin, a fost recunoscut de Igal Allon în planul Allon care a urmat războiului din 1967. El a sugerat atunci ca zonele populate să fie acordate Iordaniei. Ehud Olmert foloseşte acelaşi limbaj atunci când îşi apără recenta iniţiativă de separaţie unilaterală. “Transferul nu mai este posibil. Nu poate fi nici susţinut moral, şi nu este nici măcar realist.” Pentru că transferul este imposibil, devine atunci necesară găsirea unui alt model de segregare. Din această cauză Moşe Ya’alon n-are nici un scrupul atunci când descrie actuala fază ca fiind “a doua parte a lui 1948 (desăvârşirea lui 1948)”.

Deplasarea populaţiei din 1948, şi ocupaţia care a urmat lui 1967 – o ocupaţie care eludează chestiunea anexării preferând o formulă care include “aplicarea legii israeliene în Cisiordania şi Gaza” fără să garanteze, bineînţeles, cetăţenia sau drepturile politice – sunt două cazuri de segregaţie demografică întreprinse în numele majorităţii evreieşti.

Josnicia ideologiei contradictorii a dreptului israelian ar fi putut fi pusă în relief de declaraţiile făcute de Şaron anul trecut [acest articol a fost scris în 2004, aşadar autorul face aluzie la anul 2003 – n. tr.] dar adevărul a fost vizibil pentru toată lumea încă din momentul în care partidul Likud accedea la putere în 1977.

Este evident faptul că palestinienii trăiesc un regim de cetăţenie şi o viaţă politică inacceptabile. Ei sunt dincolo de un sistem politic bazat pe o majoritate evreiască, şi asta chiar fără umbra unui zid. În momentul în care această societate care a trăit – şi continuă să trăiască – sub ocupaţie a recurs la lupta pentru suveranitate naţională şi pentru separaţie într-un stat independent pentru cetăţeni palestinieni, Israelul a răspuns cu planuri pentru a se separa de palestinieni în funcţie de condiţiile proprii. Israelul vrea să se separe de cel mai mare număr de palestinieni posibil, care să trăiască pe cea mai mică suprafaţă de pământ cu putinţă. Planurile de autonomie negociate cu Egiptul în ianuarie 1980, acordurile de la Oslo, propunerile de la Camp David, planurile de retragere unilaterală ale lui Şaron şi ale lui Olmert, iniţiativa de la Geneva a stângii zioniste israeliene, precum şi zidul de separaţie sunt manifestări diferite ale acestei idei.

Defectul care se află în inima unor asemenea iniţiative, caracterul evident al faptului că ele nu sunt destinate să aducă o pace reală, ia naştere dintr-un proces devenit necesar pentru a răspunde exigenţei de a menţine o mare majoritate evreiască în entitatea politică israeliană.

Iată contextul demografic în interiorul căruia zionismul tratează chestiunea pământului. Dintr-un motiv oarecare, cultura politică şi simbolurile zioniste sunt impregnate de o convingere nezdruncinată că orice pământ nelocuit este gata pentru confiscare şi anexare. Această credinţă este atât de manifestă încât arabii se simt vinovaţi când lasă o bucată de pământ goală, căci orice pământ gol este ameninţat fie cu confiscarea, fie să devină partea unei colonii sau a unei străzi pentru o colonie sau a unei rezervaţii naturale.

Orice pământ nelocuit este un pământ gata să fie înghiţit. În aceasta constă injustiţia argumentului demografic. Pe de o parte este rasist. Pe de altă parte, nu are nimic în comun cu pământurile. Segregarea poate să se producă fără pământuri, cum este cazul transferului. Sau se poate produce pe cea mai mică parte de pământ posibilă, aşa cum vrea Şaron.

Unii arabi şi anumiţi palestinieni şi-au integrat într-atât logica zionistă a tacticii ameninţării demografice încât consideră insulta “bombei demografice” ca fiind ceva pozitiv. Ei laudă fertilitatea femeilor palestiniene, pentru că nu le-a mai rămas nimic cu ce să se laude. În acest punct a ajuns strategia noastră? Lăsând deoparte latura primitivă a reducerii femeilor la funcţia reproductivă, factorul demografic în sine nu conduce la justiţie. El include o viziune rasită care nu conduce la soluţii juste. Rasismul este motivaţia de bază a separaţiei.

“Ei sunt acolo şi noi aici” spunea sloganul electoral al lui Barak. Lupta este atât de agitată încât condiţiile acestei separaţii nu sunt excesiv de confortabile pentru Israel, nici definitiv tragice pentru palestinienii care trăiesc sub ocupaţie.

Este întristător faptul că viziunea colonialistă a condus la cultul numărului, a cantităţii şi nu a calităţii. Adesea, chiar forţele sociale şi politice progresiste [israeliene], oamenii care vor cu adevărat un viitor mai bun, chiar un stat bi-comunitar, utilizează frica demografică în chip de tactică: atâta timp cât nu ne-am retras în cadrul frontierelor din 4 iunie 1967, şi atâta timp cât un stat palestinian nu va fi stabilit în interiorul acestei frontiere, noi [evreii] nu vom deveni o majoritate demografică şi nu veţi avea altă alternativă decât să vă daţi acordul pentru un stat bi-comunitar.

Cei care vor să-i convingă pe oameni de meritele unui stat bi-naţional n-ar trebui să-i înfricoşeze cu argumentul demografic. Argumentul îşi trage rădăcina dintr-un sol rasist. Nu poate da naştere unei plante sănătoase.

Este posibil ca mulţi dintre liderii arabi să nu fie conştienţi de faptul că ideea segregării rasiale a venit pentru prima oară din partea partidului muncitoresc. Primul care a cerut separarea unilaterală a Israelului de palestinieni, dincolo de cel mai înalt zid posibil, a fost Hayim Ramon. Likud a adopte propunerea şi a dirijat-o, literalmente, spre un zid. Stânga utilizează ameninţarea demografică pentru a-i înfricoşa pe israelieni. Ea încearcă să-i convingă pe palestinieni să abandoneze orice altă logică, graţie unui acord virtual care serveşte segregaţioniştilor. O stângă mai demnă ar fi căutat pacea în timp ce era la putere şi ar fi combătut segregaţia rasială în timp ce era în opoziţie. Stânga ar trebui mai degrabă să combată zidul decât să semneze acorduri virtuale. Acesta este testul definitiv.

Atât timp cât logica oricărei colonii rămâne demografică, atât timp cât se reduce la separaţia de cel mai mare număr de palestinieni, pământurile rămân o chestiune secundară în crearea unei entităţi palestiniene.

Colonialismul zionist ocupă spaţiul între două modele dispărute – cele furnizate de Africa de Sud şi Franţa colonialistă în Algeria. Nu este vorba de un amestec între cele două ci mai degrabă de o distilare a tot ce a fost mai rău în fiecare dintre ele.

În Africa de Sud, pionierul apartheidului, segregaţia rasială nu era absolută. Ea se înscria într-un cadru de unitate politică. Regimul rasist îi considera pe negri ca fiind o parte din sistem, un ingredient al totului. Albii creaseră o ierarhie rasistă în interiorul acestei unităţi în conformitate cu propria lor viziune despre univers. Ei interpretaseră în aceeaşi manieră şi textele religioase creştine. Negrii şi albii, apoi negrii, albii şi metişii au primit statuturi legale diferite în interiorul unui sistem unificat – apartheidul.

Apartheidul este un sistem unic pentru albi şi pentru negri. Albii nu s-au gândit niciodată să creeeze ziduri de separaţie de-a lungul unor întregi provincii. Agresarea naturii într-un astfel de mod a fost de neconceput. Au creat oraşe în întregime negre, ghettouri, tabere pentru oameni fără adăpost şi au restrâns libertatea de mişcare a celor care trăiau în ele. Singurele ziduri pe care le-au ridicat au fost cele ale locuinţelor lor private. Se puneau la adăpost în spatele zidurilor, a grădinilor, împreună cu servitorii lor negri.

Lupta pentru libertate a fost în Africa de Sud o luptă împotriva segregării şi a discriminării în interiorul aceleiaşi entităţi politice. Nici nu s-a pus problema segregării demografice. Toată logica luptei a fost să se combată rasismul şi segregarea – scopul creării unei singure naţiuni de negri şi albi, o naţiune sud-africană, un singur stat democratic şi suveran. Acest efort continuă azi şi este prea devreme pentru a evalua unde va conduce. Dar această idee precede traseul.

Colonizarea franceză a prezentat un model opus, caracterizat de separaţie geografică, culturală şi societală între două entităţi, ocupant şi ocupat. În timp ce Boerii considerau Africa de Sud ca fiind ţara lor şi au dus un război feroce împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind ocupaţia britanică, în Algeria colonizatorii aveau o “patrie-mamă”, o patrie de cealaltă parte a mării, pe care contau. Impulsul colonialismului francez era să realizeze unitatea în interiorul separaţiei dintre Franţa şi Algeria, şi nu separaţia în interiorul unităţii, cum a fost cazul Africii de Sud.

Din această cauză, colonialismul francez a fost însoţit de căutarea frenetică a unei identităţi franceze pentru Algeria şi locuitorii ei. Din această cauză, mişcarea de eliberare a adoptat o dogmă pur separatistă, accentuând identitatea care marchează în continuare societatea algeriană. Chiar şi conflictele între clase şi de politică interioară în Algeria seamănă cu conflictele de identitate care parodiază experienţa luptei împotriva colonialismului. Separaţia realizată graţie independenţei a fost totală, cuprinzând pământuri şi oameni. Mai mult de un milion de colonişti au părăsit ţara, chiar dacă aveau posibilitatea să rămână în calitate de cetăţeni algerieni.

Cazul Palestinei nu este o tentativă de a realiza separaţia în interiorul unităţii, cum a fost cazul apartheidului. Nu este nici o tentativă de a unifica ceea ce a fost separat la origine, cum a fost cazul Algeriei. Israelienii se identifică cu pământurile dar nu se apropie de locuitorii regiunii. Israelienii vor să rămână în ţară dar refuză cetăţenia autohtonilor. Sau vor să fie separaţi dar păstrează coloniile. Barierele şi zidurile sunt regula, nu excepţia.

Acest tip unic de colonizare nu caută să “dezvolte” locuitorii, aşa cum au făcut ceilalţi colonialişti în omagiu “poverii omului alb”. Acest tip de colonialism mută oamenii dintr-un loc în altul, le confiscă pământurile sau le încercuieşte (termenul, adesea aplicat în cazul şoselelor, este pertinent). El “dezvoltă” pământul pentru colonie, dar nu pentru locuitori. Din această cauză, Moşe Dayan şi ajutoarele sale au adoptat o politică a podurilor deschise după războiul din 1967. Ei voiau ca palestinienii să aibă un debuşeu economic şi demografic spre Iordania, spre ţările Golfului, şi spre alte locuri din regiune, astfel încât să elibereze Israelul de responsabilităţi economice şi de altă natură, asumate îndeobşte de ocupant. Aceste poduri deschise au ajutat ocupaţia să dureze, şi i-au ajutat pe oameni s-o suporte.

În fostele colonii dai peste trăsăturile arhitecturale franceze, engleze, olandeze, belgiene sau moscovite. Poţi găsi spitale, birouri administrative, închisori, căi ferate, chiar şi universităţi construite de ocupanţi. Nu însă şi în regiunile ocupate în 1967. Nu se poate vedea nici o clădire israeliană, nici măcar o închisoare, la Ramallah, Napluz sau Gaza. Aici totul a fost construit de arabi. Nu există nici o urmă de construcţie israeliană în zonele arabe, cu excepţia coloniilor şi infrastructura care le însoţeşte.

Separaţia în separaţie este logica zionismului colonialist, ideea aflată în spatele zidului de segregaţie rasială, acolo unde Israelul continuă să comită acte de barbarie. Separaţia este logica ce constituie baza ultimelor propuneri ale lui Şaron de a se pune alte obstacole la răsărit de zid, acolo unde forţele israeliene vor staţiona pentru a supraveghea împrejurimile oraşelor şi satelor palestiniene.

Este dificil de descris labirintul de ziduri şi de bariere construit în proximitatea Ierusalimului. Este dificil de imaginat urâţenia întreprinderii destinate să-i controleze pe oameni şi pământurile lor: porţi, turnuri de supraveghere, ziduri duble, garduri de sârmă ghimpată şi electrice. Este o re-creere modernă, la scară mare, a ceea ce Giorgio Agamben a numit esenţa statului fascist modern. Este un loc unde excepţia devine regulă, şi unde starea de urgenţă este permanentă, pentru a relua cuvintele lui Walter Benjamin. “””


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in: Logo

You are commenting using your account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )


Connecting to %s

%d bloggers like this: