The denial of the Palestinian Nakba: 60 years, enough!(by Samah Jabr)

nakba-60-years.jpg

[EN]

** translation from Romanian, by Hector Brutacu.

“”” What is happening in Gaza is not a humanitarian catastrophe, but rather a new Nakba, another war. Israel will continue its climb in the atrocity and the strengthening of its headquarters in the hope that Gazaouis flee Egypt, and there, once and for all. The Interior Minister of Israel, Meir Sheetrit, suggested to raze a neighborhood of Gaza in response to the firing of Qassam on Sderot. And it is seen as a moderate compared to other Israeli ministers!

This year will mark the Palestinians for 60 years the beginning of the Nakba, the events of 1948 that led to the occupation of the Palestinian land and the expulsion of its people. But the Nakba is not only a historic event of the past. It is a thoughtful program, a process of occupation, transfer and genocide of the national identity of Palestinians, in order to clear the land and the populating of Jewish immigrants.

In 1948, it was possible to attack at night, unarmed Palestinian villagers to terrorize, kill and rape. Today, over a century that is mine to be more civilized and in a more globalised world, the chosen tactic is to make the lives of Palestinians worse than death, by prohibiting their water, electricity , food and medicine, so that they are forced to leave, “for themselves, their homeland.

The complicity of countries in the Middle East and the world in the Gaza headquarters is evident. In fact, even those who break the silence and speak of “humanitarian catastrophe” in Gaza are complicit, though unwittingly, because the people of Gaza were not suffering from the aftermath of a “tsunami”, an earthquake or any natural disaster. Their “humanitarian catastrophe” is the result of the political will of Israel and the approval of the international community.

We were promised peace for the end of 2008, but what we see and live is qu’oppression and war. The so-called “peace process” is only to create a political opportunity for those who are guilty of our dispersion. Conference after conference, summit after summit, the Palestinian Nakba fall into oblivion, there is no indication in the peace negotiations, and it is no lesson learned. Every diplomat and every political leader who comes in the region went to the Holocaust Memorial Yad Vashim, but no one takes the trouble to look to nearby Deir Yassin [5 miles from Jerusalem – ndt], instead of one of the most savage massacres of the Nakba.

As those who are eager to assert forcefully “Never again! “The denial is a symbolic refutation of the dignity of survivors of an atrocity, as the responsibility of those who had perpetrated. Such a denial affects only the past and present, but it will have implications for the future because it not only puts at risk the possibility of a sincere reconciliation, it also increases probably risk to a Such is happening again.

The Jewish state and the Israelis as individuals take their share of responsibility, not only in the Nakba itself, but in this determination to deny it. The allegation that some Israelis alone, the politicians would be to blame for the Nakba is unfounded, since many of the personalities and cultural institutions, religious and professional conspired with an Israeli occupation fundamentally evil. In many instances, academics and professionals have contributed their skills, their talents and prestige to the oppressive ideologies and practices, dominant features of the occupation. Who, for example, advises on the torturers good measure, the duration and fair means for torturing Palestinian detainees? Psychiatrists and psychologists, like my teachers, like my colleagues and myself. These professionals have reneged on their code of ethics and their oath to be the tools of the occupation. Academics and historians have made a career on the denial of the Nakba, trying to repeat the story to absolve the perpetrators and demonize the victims.

Those who deny the Nakba pretend to sommeiller and they are very hard to awaken. One of their strategies is to refuse in terms exasperated fact, the veracity of the horrific stories of a deliberate state terrorism. Another is to recognize the objective facts, but without repentance. The Israeli historian Benny Morris, for example, has published on cruelty committed by the Zionist enterprise: the uprooting of 700000 Palestinians, the massacres, rape Palestinian women in order to “cleanse the hinterland and cleanse the border areas and cleanse the main roads. ” However, it neither condemns nor denounces these atrocities. He prefers to write: “I do not think that the expulsions of 1948 constitute war crimes. You can not make omelets without breaking eggs. You must try their hands. “

“Ben Gurion was right” concludes Morris. “If he had not done what he did, no state has emerged.”

Given that both of our reports to the psychological war, it is not surprising that the psychological element is also essential for peace. A universal recognition of the Nakba, like that of the Holocaust, apartheid, slavery and other horrors committed by the hand of man, is crucial for bringing peace to the region. Such recognition must include the sincere confession of the reality of the Nakba, the desire to repair, to the greatest extent possible, the harm that was caused, and a real effort to move forward and rebuild the future after the reworked ‘history and learned to live with its past. If this recognition can never undo what was done, it nevertheless provides to give a deep respect and thanks to the victims, to generate a momentum towards the healing of history and memory injured and eventually , to create a new reality. In other words, it defends a restorative justice, rather than revenge.

A public acknowledgment of evil and illegal acts perpetrated against the Palestinian people is a prerequisite for the psychological rehabilitation of the Palestinians and in the same way Israelis. The survivors of the Nakba must be heard, acknowledged their evidence and their rights restored. Because justice is an obligation rather than an opportunity for reconciliation; Israelis, author of such acts, must admit their mistakes and seek amnesty. Why not a Nuremberg Tribunal or a Truth and Reconciliation for all of us? The latter has certainly been critical to winning the transformation of South Africa, apartheid to democratic state, which today is an accepted and respected member of the international community.

Current threats against the population and the existence of Gaza will not cause the slightest wave in the world. While we live in an information-saturated age, people and nations have shown a stunning ability to deny reality. They assume the role of passive onlookers, waiting for someone else to act and responsibility. With such a result, entire communities who may find themselves helpless and paralyzed.

The information alone is not enough to confront the denial of the Nakba. In fact, it appears that information increased, an abundance of pictures and figures, historical evidence, only reinforce people in their denial and refusing to admit the implications of the facts that have gone before. We know that when a conscious mind decides that something is too oppressive to contemplate, the individual refuses memories, but how could we back memories of killings that are multiplying before our eyes today?

The Palestinians are not worries for the Israelis when they have to meet their grandchildren who want to find out where they were during the Nakba. Those who are ashamed of their actions or inaction – but are in the will of refusal – simply respond: “I do not know,” “I did not participate”, or “I could not do anything for stop it. “

What is important to the Palestinians is that 60 years is enough, and that the denial of the Nakba must end.

Let us make this year a unique opportunity to break the cycle of this denial and join the handful of people who have already decided not to be passive onlookers. This requires a collective solidarity movements in the world to launch a real movement and mobilize for a campaign to the end of the Nakba. While the process we are undertaking to achieve a past cleared cruel and oppressive, we can, at the same time, work towards a future of reconstruction and reconciliation. “””

~~~

[RO]

“”” Ceea ce se petrece actualmente în Gaza nu este o catastrofă umanitară, este mai degrabă o nouă Nakba, un alt război. Israelul ca continua să escaladeze atrocitatea şi asediul în speranţa că gazanii vor fugi în Egipt, de data asta pentru totdeauna. Ministrul de interne israelian, Meir Şeetrit, a sugerat să se şteargă de pe faţa pământului un cartier din Gaza în replică la tirurile de [rachete – n. tr.] Qassam trimise asupra [oraşului israelian – n. tr.] Sderot. Şi el este considerat drept un moderat, în comparaţie cu alţi miniştri israelieni!

Anul acesta va marca pentru palestinieni 60 de ani de la începutul Catastrofei (Nakba), evenimentele din 1948 care au condus la ocuparea pământului palestinian şi la expulzarea poporului său. Dar Nakba nu este doar un eveniment istoric al trecutului. Este un program premeditat, un proces de ocupaţie, de transfer şi de genocid la adresa identităţii naţionale a palestinienilor, în scopul golirii unui teritoriu şi al populării lui cu imigranţi evrei.

În 1948, a fost posibil să fie atacaţi, în timpul nopţii, sătenii palestinieni dezarmaţi, pentru a fi terorizaţi, ucişi şi violaţi. Astăzi, în cursul unui secol care se preface că este mai civilizat, şi într-o lume mai globalizată, tactica aleasă este aceea de a face viaţa palestinienilor mai rea decât moartea, interzicându-li-se apa, electricitatea, hrana şi medicamentele, astfel încât să fie obligaţi să-şi părăsească patria “de bună voie”.

Complicitatea ţărilor din Orientul Apropiat şi a lumii la asediul Gazei este evidentă. De fapt, chiar şi cei care rup tăcerea şi vorbesc despre “catastrofă umanitară” în Gaza se fac complici, deşi involuntar, căci populaţia Gazei nu suferă în urma sechelelor unui “tsunami”, a unui cutremur sau a oricărei catastrofe naturale. “Catastrofa lor umanitară” rezultă din voinţa politică a Israelului şi din aprobarea comunităţii internaţionale.

Ni se promite pacea la sfârşitul lui 2008, dar tot ceea ce vedem şi trăim nu este decât opresiune şi război. Pretinsul “proces de pace” nu este acolo decât pentru a creea o oportunitate politică în favoarea celor care sunt vinovaţi de lipsa noastră de uniune naţională. Conferinţă după conferinţă, întâlnire la nivel înalt după întâlnire la nivel înalt, Nakba palestiniană cade în uitare. Nu se face nicio aluzie la ea în timpul negocierilor de pace, şi nicio morală nu se trage din ea. Fiecare diplomat şi fiecare lider politic care vine în regiune merge la muzeul Holocaustului din Yad Vaşim, dar niciunul nu catadicseşte să privească spre [satul] Deir Yassin din apropiere [5 km de Ierusalim – n.tr.], locul unuia dintre masacrele cele mai sălbatice ale Catastrofei palestiniene.

Aşa cum înţeleg cei care afirmă cu forţă “Asta nu a existat niciodată!”, negarea este un proces simbolic de respingere a demnităţii supravieţuitorilor unei atrocităţi, precum şi a responsabilităţii celor care au înfăptuit-o. O asemenea negare nu afectează doar trecutul şi prezentul, ci va avea implicaţii în viitor căci nu pune în pericol doar posibilitatea unei reconcilieri sincere, ci creşte, probabil, riscurile ca un asemenea fapt să se reproducă.

Statul evreiesc şi fiecare israelian în parte participă la responsabilitatea aceasta, nu doar în Nakba însăşi, ci în hotărârea lor de a o nega. Teza unora dintre israelieni conform căreia numai politicienii ar trebui blamaţi pentru Nakba nu este fondată, căci multe dintre personalităţi şi instituţiile culturale, religioase şi profesionale au complotat cu ocupaţia israeliană fundamental malefică. În multe dintre cazuri, universitari şi profesionişti şi-au pus competenţele, talentele şi prestigiul în slujba ideologiilor şi a practicilor opresive, caracteristici dominante ale ocupaţiei. De exemplu, cine îi sfătuieşte pe torţionari în privinţa duratelor şi a metodelor adecvate pentru a-i tortura pe deţinuţii palestinieni? Psihiatri şi psihologi, ca profesorii mei, precum confraţii mei şi ca mine. Aceşti profesionişti şi-au renegat codul deontologic şi jurământul pentru a deveni instrumentele ocupaţiei. Universitari şi istorici au făcut carieră din negaţia Catastrofei palestiniene, încercând să rescrie istoria pentru a-i justifica pe autori şi pentru a diaboliza victimele.

Cei care neagă Nakba se prefac că dorm şi sunt greu de trezit. Una dintre strategiile lor este să refuze în termeni exasperaţi faptele, verosimilitatea povestirilor atroce a unui terorism deliberat de Stat. O alta este să recunoască faptele obiective, dar fără vreun regret. Istoricul israelian Benny Morris, de exemplu, a publicat despre actele de cruzime comise de întreprinderea zionistă: dezrădăcinarea celor 700.000 de palestinieni, masacrele, violarea femeilor palestiniene pentru “a se curăţa ţara, sectoarele frontaliere şi străzile principale. Totuşi, el nici nu condamnă, nici nu denunţă aceste atrocităţi. Preferă să scrie: “Nu cred că expulzările din 1948 constituie crime de război. Nu puteţi face ompleta fără să spargeţi ouăle. Trebuie să vă murdăriţi pe mâini.” “Ben Gurion avea dreptate, concluzionează Morris. Dacă nu ar fi făcut ce a făcut, niciun Stat n-ar fi văzut lumina zilei.”

Fiind dat că războiul nostru ţine într-o mare măsură de psihologic, nu este de mirare că elementul psihologic este esenţial în egală măsură pentru pace. O recunoaştere universală a Catastrofei palestiniene (Nakba), ca cea a Holocaustului, a apartheidului, a sclavagismului şi a altor orori comise de mâna omului, este un element capital pentru a se aduce pacea în regiune. O asemenea recunoaştere trebuie să includă mărturisirea sinceră a realităţii Catastrofei, şi une efort real pentru a avansa şi a se reconstrui viitorul după ce s-au vindecat rănile Istorie şi învăţăm să trăim cu trecutul nostru. Dacă această recunoaştere nu va putea niciodată să anuleze ceea ce s-a făcut, ea prevede totuşi să se acorde un respect profund victimelor, să se impulsioneze un elan spre cicatrizarea istoriei şi a memoriei rănite, şi, în cele din urmă, să se creeze o nouă realitate. Cu alte cuvinte, ea apără o justiţie reparatorie, mai degrabă decât răzbunătoare.

O recunoaştere publică a actelor malefice şi ilicite comise împotriva poporului palestinian este o condiţie prealabilă pentru reeducarea psihologică a palestinienilor şi în egală măsură, a israelienilor. Supravieţuitorii Catastrofei trebuie să fie ascultaţi, mărturiilor lor recunoscute şi drepturile lor restabilite. Căci justiţia este o obligaţie mai degrabă decât o posibilitate pentru reconciliere. Israelienii, autori ai acestor acte, trebuie să-şi recunoască erorile şi să ceară pentru ele amnistie. De ce nu un Tribunal de la Nüremberg sau o Comisie Adevăr şi Conciliere pentru noi toţi? Aceasta din urmă a fost în mod clar esenţială pentru transformarea victorioasă a Africi de Sud din apartheid în Stat democratic, care azi este un membru acceptat şi respectat al comunităţii internaţionale.

Ameninţările actuale împotriva populaţiei şi existenţei Gazei nu provoacă cea mai mică reacţie în lume. În vreme ce trăim într-o eră saturată de informaţii, populaţiile şi naţiunile dau dovadă de o stupefiantă capacitate de a refuza realitatea. Îşi asumă rolul de spectatori pasivi, aşteptând ca altcineva să acţioneze şi să-şi asume responsabilitatea. În consecinţă, comunităţi întregi care pot face ceva se găsesc neputincioase şi paralizate.

Informaţia singură nu poate fi suficientă pentru a se confrunta cu negarea Catastrofei palestiniene. De fapt, se pare că o informaţie multiplicată, o abundenţă de imagini şi de cifre, de probe istorice, nu fac decât să-i adâncească pe oameni în negaţia şi în refuzul lor de a admite implicaţiile faptelor care i-au precedat. Ştim că atunci când o minte conştientă decide că analizarea unui lucru este prea opresantă, individul îi refulează amintirea. Dar cum am putea refula amintirile crimelor care se multiplică sub ochii noştri, azi?

Palestinienii nu se sinchisesc de israelieni atunci când trebuie să le răspundă nepoţilor lor care vor să ştie unde erau în timpul Catastrofei. Cei cărora le este ruşine de actele şi ne pasivitatea lor – dar care refuză să le asume – vor răspunde pur şi simplu: “Nu ştiu”, “Nu am participat la asta”, sau, “Nu putea face nimic pentru a o opri”.

Ceea ce contează pentru palestinieni, este că 60 de ani este prea mult, şi că negarea Catastrofei palestinienei trebuie să ia sfârşit. Să facem din acest an ocazia unică de a rupe ciclul negării şi să ne alăturăm mâinii de oameni care au decis deja să nu mai fie spectatori pasivi. Pentru aceasta este nevoie de o hotărâre colectivă a mişcărilor de solidaritate în lume, în vederea lansării unei adevărate mişcări şi a mobilizării pentru o campanie care să conducă la sfârşitul Catastrofei palestiniene (Nakba). În chiar momentul începerii procesului pentru a se ajunge la recunoaşterea unui trecut crud şi opresiv, putem, concomitent, să muncim pentru un viitor de reconstrucţie şi de reconciliere. “”” [source ]

~~~

2 Responses to “The denial of the Palestinian Nakba: 60 years, enough!(by Samah Jabr)”

  1. Research has shown that victims of abuse will frequently act in the same way as their abusers and repeat the pattern of abuse, hurting someone else in the same way they were hurt without understanding why. The way the Israelis are treating the Palestinians reminds me of they way Jewish people were treated by the Germans in the years leading to the holocaust. It is so sad that these people cannot see what they are doing. I would also wonder why the Jewish religion is the only religion that requires its own country when every other religion is spread around the globe in every country?? A catholic or Muslim or Hindu person is happy to practice their religion anywhere and do not demand a special land that is kept “pure” from other religions and races by guns, tanks and rockets. This attitude again reminds me of the attitude spawned by Hitler in the past and we would have hoped that someone may have learned from this, but apparently not.

  2. crime impotriva umanitatii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: