Freedom of Speech: the right to equate Gaza with Auschwitz (by Gilad Atzmon)

gilad.jpg

[EN]

“””

*** A talk given on the First of March 2008 at Invitation to Learn’s weekend retreat.

“They (the Palestinians) will bring upon themselves a bigger holocaust because we will use all our might to defend ourselves” (Matan Vilnai, Israeli Deputy Defence Minister, 29 February 2008)

It is clear beyond any doubt that the Israeli Deputy Defence Minister was far from being reluctant to equate Israel with Nazi Germany when revealing the genocidal future awaiting the Palestinian people, yet, for some reason, this is precisely what Western media outlets refrain from doing. In spite of the facts that are right in front of our eyes, in spite of the starvation in Gaza, in spite of an Israeli official admitting genocidal inclinations against the Palestinians, in spite of the mounting carnage and death, we are still afraid to admit that Gaza is a concentration camp and it is on the verge of becoming a deadly one. For some peculiar reason, many of us have yet to accept that as far as evil is concerned, Israel is the world champion in mercilessness and vengeance.

Liberty and Authority

In his invaluable text On Liberty, John Stuart Mill argued that struggle always takes place between the competing demands of liberty and authority. In other words, freedom and hegemony are set to battle each other. However, Western egalitarian liberal ideology is there to introduce a political alternative. It is there to nourish the myth that ‘authority’ and ‘freedom’ could be seen as two sides of the same coin.

Today, I will try to elaborate on the structural dynamic of liberal discourse and the different elements that are involved in maintaining the false image of ‘freedom’, ‘freedom of speech’ and ‘freedom of thought’. I will try to argue that it is our alleged ‘freedom’ that actually stops us from thinking freely and ethically. As you may notice I said ‘false image of freedom’ because I am totally convinced that, as far as Liberal discourse is concerned, freedom is nothing more than a mere image. In practice, there is no such a thing. The image of ‘freedom’ is there to fuel and maintain our righteous self-loving discourse so we can keep sending our soldiers to kill millions in the name of ‘democracy’.

Freedom of Speech and Freedom of Thought

I would like to introduce this with an elaboration of the distinction between ‘freedom of speech’ and ‘freedom of thought’.

Freedom of speech can be realised as one’s liberty to expresses one’s own thoughts.

Bearing in mind that humans are expressive creatures, there is no easy policing method to guarantee the silencing of the dissident voice. Since speaking is inherent to human nature, any exercise of litigation to do with the curtailing of such an elementary right is rather complicated: You ban one’s books? One would then spread leaflets in the streets. You confiscate one’s flyers? One would then agitate over the net. You cut one’s power, confiscate one’s computer? One may start to shout one’s head off. You chop off one’s tongue? One would then nod in approval when others are repeating one’s manifesto. You are then left with no other option but chopping one’s head off, but even then, all you do is make one into a martyr.

Two available methods are used by liberals to silence the dissident:

a. prohibition (financial penalty and imprisonment);

b. social exclusion.

However, it is crucial to mention that within the so-called liberal discourse, any attempt to ban an idea or a dissident voice is counter-effective, if anything it reflects badly on the liberal authority and the system. This is why liberals try to facilitate some rather sophisticated methods of censorship and thought policing that would involve very little authoritarian intervention. As we will see soon, in liberal society, censorship and thought policing is mostly self-imposed.

As much as it is difficult to curtail freedom of speech, suppressing freedom of thought is almost impossible.

Freedom of thought could be realised as the liberty to think, to feel, to dream, to remember, to forget, to forgive, to love and to hate.

As difficult as it may be to impose thought on others, it is almost unfeasible to stop people from seeing the truth for themselves. Yet, there are some methods to suppress and restrain intuitive thinking and ethical insight. I am obviously referring here to guilt.

Guilt, inflicted mostly via a set of axioms conveyed as ‘political correctness’, is the most effective method to keep society or any given discourse in a state of ‘self-policing’. It turns the so-called autonomous liberal subject into a subservient, self-moderated, obedient citizen. Yet, the authority is spared from making any intervention. It is the liberal subject who curtails oneself from accepting a set of fixed ideas that support the egalitarian image of freedom and ecumenical society.

However, at this point I see the necessity to suggest that in spite of the liberal claim for peace seeking, liberal societies in general and the Anglo-American ones in particular are currently involved in crimes against humanity on a genocidal scale. Consequently, the more horrid the West is becoming, the greater is the gap between ‘freedom of thought’ and ‘freedom of speech’.

This gap can easily evolve into a cognitive dissonance that in many cases mature into some severe form of apathy. It is said that ‘all it takes for evil to flourish is for good people to do nothing’. This summarizes perfectly well the apathetic negligence of the Western masses. Not many care much about the genocide in Iraq that is committed in our name or the mass murder in Palestine that is committed with the support of our governments. Why are we apathetic? Because when we want to stand up and say what we feel, when we want to celebrate our alleged freedom and to equate Gaza with Auschwitz, or Baghdad with Dresden, something inside us stops us from doing so. It is not the Government, legislation or any other form of authority, it is rather a small and highly effective self-inflicted ‘guilt microchip’ acting as policing regulator in the name of ‘political correctness’.

I will now try to follow the historical and philosophical evolution that leads us from the liberal-egalitarian-utopia to the current ethical and intellectual self-castration disaster.

The Harm Principle

John Stuart Mill, the founder of modern liberal thinking, tells us that any doctrine should be allowed the light of day no matter how immoral it may seem to everyone else. This is obviously the ultimate expression of liberal thinking. It ascribes absolute freedom of opinion and sentiment on all subjects, practical or speculative, scientific, ethical, political, religious or theological.

Though Mill endorsed the fullest form of liberty of expression, he suggested a limitation attached to freedom set by the prevention of ‘harm to others’. It is obviously very difficult to defend freedom of speech once it leads to the invasion of the rights of others. The question to ask is therefore, “what types of speech may cause harm?” Mill distinguishes between legitimate and illegitimate harm. According to Mill, only when speech causes a direct and clear violation of rights, can it be limited. But then, what kind of speech may cause such violation?

Feminists, for instance, have been maintaining that pornography degrades, endangers, and harms the lives of women. Another difficult case is hate speech. Most European liberal democracies have limitations on hate speech. Yet, it is debatable whether a ban of pornography or hate speech can be supported by the harm principle as articulated by Mill. One would obviously have to prove that such speech or imagery violates rights, directly and in the first instance.

Consequently, Mill’s harm principle is criticised for being too narrow as well as too broad. It is too narrow for failing to defend the right of the marginal. It is too broad because when interpreted extensively, it may lead to a potential abolishment of almost every political, religious or socially orientated speech.

The Offence Principle and Free Speech

Bearing in mind the shortcomings of the ‘harm principle’, it didn’t take long before an ‘offence principle’ had been called into play. The offence principle can be articulated as follows:

‘One’s freedom of expression should not be interfered with unless it causes an offence to others.’

The basic reasoning behind the ‘offence principle’ is trivial. It is there to defend the rights of the marginal and the weak. It is there to amend the hole created by the far-too-broad harm principle.

The offence principle is obviously pretty effective in curtailing pornography and hate speech. As in the case of violent pornography, strictly speaking, the offence that is caused by a Nazi march through a Jewish neighbourhood cannot be avoided and must be addressed.

However, the offence principle can be criticized for setting the bar far too low. Theoretically speaking, everyone can be ‘offended’ by anything.

The Jewish Lobbies and the Liberal Discourse

There is no doubt that the vast utilization of the offence principle ascribes a lot of political power to some marginal lobbies in general and Jewish lobbies in particular. Counting on the premise of the ‘offence principle’, Jewish nationalist ethnic activists claim to be offended by any form of criticism of the Jewish state and Zionism. But in fact it goes further, in practice it isn’t just criticism of Zionism and Israel which we are asked to avoid. Jewish leftists insist that we must avoid any discussion having to do with the Jewish national project, Jewish identity and even Jewish history. In short, with the vast support of the offence principle, Jewish ethnic leaders both on the left and right have succeeded in demolishing the possibility of any criticism of Jewish identity and politics. Employing the offence principle, Jewish lobbies right, left and centre, have managed to practically silence any possible criticism of Israel and its crimes against the Palestinians. More worryingly, Jewish leftist political activists and intellectuals outrageously demand to avoid any criticism of the Jewish Lobby in the USA and in Britain.

As we can see, the ‘offence Principle’ regulates and even serves some notorious Zionist as well as Jewish leftist political lobbies at the heart of the so-called liberal democratic West. In practice we are terrorized into submission by a group of gatekeepers who limit our freedom via an elastic dynamic operator that is there to suppress our thoughts before they mature into an ethical insight. Manipulation set by political correctness is the nourishing ground of our shattering cognitive dissonance. This is exactly where freedom of expression doesn’t agree with freedom of the thought.

Auschwitz Versus Gaza in the light of Political Correctness

We tend to agree that marginal discourses should be protected by the offence principle, so the marginal subject maintains his unique voice. We obviously agree also that such an approach must be applicable to the manifold of Jewish marginal discourses (religious, nationalist, Trotskyite, etc.). Seemingly, Jewish political lobbies want far more than just that, they insist upon delegitmising any intellectual reference to current Jewish political lobbying and global Zionism. As if this is not enough, any reference to modern Jewish history is prohibited unless kosherly approved by a ‘Zionist’ authority. As bizarre as it may be, the Jewish Holocaust has now been intellectually set as a meta-historical event. It is an event in the past that won’t allow any historical, ideological, theological or sociological scrutiny.
Bearing in mind the offence principle, Jews are entitled to argue that any form of speculation regarding their past suffering is “offensive and hurtful”. Yet, one may demand some explanations. How is it that historical research that may lead to some different visions of past events that occurred six and a half decades ago offends those who live amongst us today? Clearly, it is not an easy task to suggest a rational answer to such a query.

Plainly, historical research shouldn’t cause harm or an offence to the contemporary Jew or any other human subject around. Unless of course, the Holocaust itself is utilized against the Palestinians or those who are accused as being the ‘enemies of Israel’. As we learn from Matan Vilnai recently, the Jewish State wouldn’t refrain from bringing a Shoah on the Palestinian people. The Israelis and their supporters do not stop themselves from putting the holocaust into rhetorical usage. Yet, the Jewish lobbies around the world would do their very best to stop the rest of us from grasping what Shoah may mean. They would use their ultimate powers to stop us from utilizing the holocaust as a critical tool of Israeli barbarism.

As one may predict by now, in order to censor historical research into Jewish history and a further understanding of current Israeli evil, political correctness is called into play. Political correctness is there to stop us from seeing and expressing the obvious. Political correctness is there to stop us realising that truth and historical truth in particular is an elastic notion. Yet, you may wonder what exactly political correctness is.

Political correctness, for those who failed to understand it, is basically a political stand that doesn’t allow political criticism. Political correctness is a stand that cannot be fully justified in rational, philosophical or political terms. It is implanted as a set of axioms at the heart of the liberal discourse. It operates as a self -imposed silencing regulator powered by self-inflicted guilt.

Political correctness is in fact the crudest assault on freedom of speech, freedom of thought and human liberty, yet, manipulatively, it conveys itself as the ultimate embodiment of freedom.

Hence, I would argue as forcefully as I can that political correctness is the bitterest enemy of human liberty and those who regulate those social axioms and plant them in our discourse are the gravest enemies of humanity.

I would argue as forcefully as I can that since the Palestinians are facing Nazi-like State terrorism, the holocaust narrative and its meaning belongs to them at least as much as it belongs to the Jews or anyone else.

I would argue as forcefully as I can that if the Palestinians are indeed the last victims of Hitler, then the holocaust and its meaning do belong to them more than anyone else.

Bearing all that in mind, equating Gaza with Auschwitz is the right and only way forwards. Questioning the holocaust and its meaning is what liberation of humanity means today and in the near future. “””

~~~

[RO – traducere adaptata]

“””

*** Un discurs tinut în 1 martie 2008, Invitation to Learn .

Ei (palestinienii) vor atrage asupra lor un holocaust mai mare, deoarece noi vom utiliza întreaga noastră putere ca să ne apărăm pe noi înşine.” (Matan Vilnai, ministrul israelian al apărării, 29 februarie 2008)

Este clar dincolo de orice dubiu că ministrul israelian al apărării era departe de a fi şovăitor în a pune semnul egal între Israel şi Germania nazistă atunci când revela viitorul genocid care îl aşteaptă pe poporul palestinian, şi totuşi, dintr-un anumit motiv, tocmai acest lucru nu este făcut de către mass-media occidentală. În ciuda faptelor care se petrec drept în faţa ochilor noştri, în ciuda înfometării Gazei, în ciuda unui oficial israelian care admite înclinaţii genocidare împotriva palestinienilor, în ciuda carnajului şi a morţii endemice, încă ne este frică să admitem că Gaza este un lagăr concentraţionar şi că este la un pas de a deveni un lagăr al morţii. Din motive ciudate, multora dintre noi încă le este greu să admită că atâta vreme cât vorbim despre Rău, Israelul este campion mondial în lipsă de milă şi răzbunare.

Libertate şi Autoritate

În inestimabilul său text, On Liberty, John Stuart Mill a susţinut că întotdeauna va exista o luptă între libertate şi autoritate. Cu alte cuvinte, libertatea şi hegemonia sunt făcute să se bată una cu cealaltă. Totuşi, ideologia liberală egalitaristă occidentală vine cu o alternativă politică. Vine întreţinând mitul că “autoritatea” şi “libertatea” ar putea fi văzute ca cele două laturi ale aceleiaşi monezi.

Azi, voi încerca să elaborez pornind de la dinamica structurală a discursului liberal şi elementele diferite care sunt amestecate în menţinerea falsei imagini a “libertăţii”, a “libertăţii de exprimare” şi a “libertăţii gândirii”. Voi încerca să argumentez că aşa-zisa noastră “libertate” este aceea care ne împiedică să gândim liber şi etic. Aşa cum poate ai observat, am spus “falsa imagine a libertăţii” pentru că sunt complet convins că, atâta cât implicăm discursul liberal, libertate nu este nimic mai mult decât o simplă imagine. În practică, nu poate fi vorba despre aşa ceva. Imaginea “libertăţii” are ca scop să alimenteze şi să menţină discursul nostru narcisist, astfel încât să ne putem trimite în continuare soldaţii să ucidă milioane de oameni în numele “democraţiei”.

Libertatea de exprimare şi libertatea de gândire

Aş vrea să încep prin a elabora distincţia dintre “libertatea de exprimare” şi “libertatea de gândire”. Libertatea de exprimare poate fi realizată ca libertate a cuiva de a exprima propriile sale gânduri. Având în vedere faptul că oamenii sunt creaturi cu darul exprimării, nu există o metodă facilă de a garanta reducerea la tăcere a vocilor disidente. Dat fiind că vorbirea este inerentă naturii umane, orice încercare de contestare a unui astfel de drept elementar este mai degrabă complicată: Interzici cărţile cuiva? Va împrăştia manifeste pe străzi. Îi confişti manifestele? Va face agitaţie pe internet. Îi tai curentul, îi confişti computerul? Va urla cât îl ţin puterile. Îi tai limba? Va da din cap aprobând în vreme ce alţii îi repetă manifestul. Nu-ţi mai rămâne nicio altă opţiune decât să-i tai capul, dar chiar şi atunci, tot ce faci este să-l transformi într-un martir.

Două sunt metodele utilizate de către liberali pentru a-i reduce pe disidenţi la tăcere:
a) prohibiţia (penalizarea financiară şi închiderea în puşcărie;
b) excluderea socială

Totuşi, este foarte important să menţionăm că în aşa-numitul discurs liberal, orice încercare de a elimina o idee sau o voce disidentă este contra-eficace, la drept vorbind se reflectă negativ asupra autorităţii liberale şi a sistemului. Din această cauză liberalii încearcă să faciliteze anumite metode de cenzură şi de poliţie a gândirii mai degrabă sofisticate, care ar implica o intervenţie autoritaristă redusă. Aşa cum vom vedea imediat, în societatea liberală, cenzura şi poliţia gândirii este în principal auto-impusă.

Pe cât este de dificil de anulat libertatea de exprimare, blocarea libertăţii de gândire este aproape imposibilă.

Libertatea gândirii poate fi realizată ca libertate de a reflecta, de a simţi, de a visa, de a-şi aminti, de a ierta, de a uita, de a iubi şi de a urâ.

Pe cât de dificil poate fi impunerea gândirii, este aproape utopic să-i opreşti pe oameni să vadă ei înşişi adevărul. Totuşi, există câteva metode pentru a suprima şi a restrânge gândirea intuitivă şi perspicacitatea etică. În mod evident, mă refer aici la sentimentul vinovăţiei.

Vinovăţia, indusă în principal prin intermediul unui set de axiome transmise sub numele de “corectitudine politică”, este cea mai efectivă metodă de a ţine societatea sau orice alt discurs în starea de “auto-cenzură”. Aşa-numitul partener social autonom liberal este transformat într-un cetăţean supus, auto-moderat, slugarnic.Totuşi, autoritatea este scutită de a face vreo intervenţie directă. Partenerul social liberal este cel care se obligă să accepte un set de idei fixe care susţin imaginea egalitaristă a libertăţii şi societatea ecumenică.

Totuşi, ajunşi aici văd necesitatea de a sugera că în ciuda pretenţiei liberale de promovare a păcii sociale, societăţile liberale în general şi cele de tip anglo-american îndeosebi sunt în mod curent amestecate în crime împotriva umanităţii la nivel de genocid. În consecinţă, cu cât mai odios devine Vestul, cu atât mai mare este prăpastia dintre “libertatea gândirii” şi “libertatea de exprimare”.

Această prăpastie poate evolua cu uşurinţă într-o disonanţă cognitivă care în multe cazuri se transformă într-o formă severă de apatie. Se spune că “tot ceea ce are nevoie răul ca să prolifereze este ca oamenii de bine să nu facă nimic”. Acest adagiu exprimă perfect neglijenţa apatică a maselor occidentale. Nu mulţi sunt aceia cărora le pasă de genocidul din Iraq care este comis în numele nostru, sau de crimele în serie din Palestina comise cu sprijinul guvernelor noastre. De ce suntem apatici? Pentru că atunci când vrem să ne ridicăm şi să spunem ceea ce gândim, atunci când vrem să ne sărbătorim aşa-zisa libertate şi să punem semnul egal între Gaza şi Auschwitz, sau Baghdad şi Dresda, ceva în interiorul nostru ne opreşte s-o facem. Nu este guvernul, legislaţia sau orice altă formă de autoritate, este mai degrabă un auto-implantat “microchip al vinovăţiei”, mic şi cât se poate de eficace, care acţionează ca un regulator poliţienesc în numele “corectitudinii politice.

Voi încerca acum să urmăresc evoluţia istorică şi filosofică ce ne-a condus de la utopia libertarian-egalitaristă la dezastrul actual la nivel etic şi de auto-castrare intelectuală.

Principiul daunei

John Stuart Mill, fondatorul gândirii liberale moderne, ne spune că orice doctrină ar trebui să aibă permisiunea de a vedea lumina zilei, oricât de imorală ar putea părea cuiva. Aceasta este în mod evident expresia superlativă a gândirii liberale. Ea dăruieşte cu libertate absolută de opinie şi sentiment pe toţi cetăţenii, pratice şi speculative, ştiinţifice, etice, politice, religioase ori teologice.

Deşi Mill îşi asuma forma deplină a libertăţii de exprimare, sugera o limitare în legătură cu libertate din dorinţa de a nu “dăuna celorlalţi”. Este categoric foarte dificil să aperi libertatea de exprimare în momentul în care aceasta conduce la invadarea drepturilor celorlalţi. Întrebarea care se impune este: “ce tip de discurs poate fi dăunător?” Mill face distincţia între dăunarea legitimă şi cea ilegitimă. Conform lui Mill, doar atunci când discursul conduce la o violare directă şi evidentă a drepturilor, se poate ajunge la o limitare. Dar atunci, ce fel de discurs poate cauza o asemenea violare?

Feministele, de exemplu, au susţinut că pornografia degradează, pune în pericol şi dăunează vieţilor femeilor. Un alt caz dificil este cel al discursurilor care instigă la ură. Cele mai multe dintre democraţiile liberale europene au limitări cu privire la discursurile care instigă la ură. Totuşi, este discutabil în ce măsură o interzicere a pornografiei sau a acestui tip de discurs poate fi pusă pe seama principiului dăunării aşa cum a fost el analizat de Mill. Ar trebui să se dovedească faptul că un astfel de discurs sau de imagistică violează drepturi, în mod direct şi în primă instanţă.

Prin urmare, principiului dăunării al lui Mill i se impută că este prea îngust, dar şi că este prea generos. Este prea îngust din cauză că nu izbuteşte să apere dreptul marginalului. Este şi prea larg pentru că interpretează extensiv, poate conduce la o abolire potenţială a aproximativ oricărui discurs cu orientare politică, religioasă sau socială.

Principiul ofensei şi libertatea cuvântului

Avându-se în vedere neajunsurile “principiului dăunării”, nu a durat mult până când a fost invocat un “principiu al ofensei”. Principiul ofensei poate fi formulat astfel: “Libertatea de exprimare a cuiva nu trebuie îngrădită, cu excepţia situaţiei în care conduce la ofensarea altora.”

Raţionamentul de bază din spatele “principiului ofensei” este trivial. Rostul lui este cel de a apăra drepturile marginalului şi ale celui slab. Scopul lui este de a compensa fisura creată de un mult-prea-generos principiu al daunei.

Principiul ofensei este în mod evident destul de eficace când se pune problema cenzurării pornografiei şi a discursului care îndeamnă la ură. La fel ca şi în cazul pornografiei violente, strict vorbind, ofensa cauzată de o manifestaţie nazistă care se deplasează printr-un cartier evreiesc nu poate fi evitată şi trebuie să fie reclamată. În orice caz, principiul ofensei poate fi criticat pentru amplasarea ştachetei foarte jos. Teoretic vorbind, oricine poate fi “ofensat” de orice.

Lobbiurile evreieşti şi discursul liberal

Nu este nicio îndoială că utilizarea amplă a principiului ofensei dotează cu foarte multă putere politică unele lobbiuri marginale în general, şi lobbiul evreiesc în particular. Bazându-se pe premiza “principiului ofensei”, activiştii etnici evrei naţionalişti strigă că sunt ofensaţi de orice formă de critică la adresa statului evreiesc şi a zionismului. Dar de fapt se merge şi mai departe, în practică se doreşte nu doar eliminarea criticii la adresa zionismului şi a Israelului. Evreii de stânga insistă asupra faptului că noi trebuie să evităm orice discuţie legată de proiectul naţional evreiesc, identitatea evreiască şi chiar istoria evreiască. Pe scurt, cu sprijinul larg al principiului ofensei, liderii etnici evrei atât de stânga cât şi de dreapta au izbutit să demoleze posibilitatea oricărei critici la adresa identităţii şi a politicii evreilor. Folosind principiul ofensei, lobbiurile evreieşti de dreapta, de stânga şi de centru, au redus practic la tăcere orice posibilă critică la adresa Israelului şi a crimelor sale împotriva palestinienilor. Şi mai îngrijorător, intelectualii şi activiştii politici evrei de stânga cer cu neruşinare evitarea oricăror critici la adresa Lobbiului Evreiesc din SUA şi Marea Britanie.

Aşa cum se poate vederea, “principiul ofensei” reglementează şi chiar serveşte anumiţi zionişti notorii la fel ca şi pe lobbiurile politice de stânga evreieşti din inima aşa-numitului Vest democratic liberal. În practică, suntem terorizaţi de un grup de mici lideri care ne limitează libertatea prin intermediul unui operator dinamic şi elastic care este aici pentru a ne suprima gândurile înainte ca acestea să se maturizeze într-o percepţie etică. Manipularea pusă la cale de corectitudinea politică este solul hrănitor al disonanţei noastre cognitive. Exact acesta este punctul în care libertatea de exprimare nu se găseşte cu libertatea gândirii.

Auschwitz vs. Gaza în lumina corectitudinii politice

Tindem să fim de acord cu faptul că discursurile marginale ar trebuie să fie protejate de principiul ofensei, astfel încât vocile marginale să-şi menţină poziţiile. Suntem în mod evident de acord de asemenea cu faptul că o asemenea abordare trebuie să fie aplicabilă şi în cazul discursurilor evreieşti marginale (religios, naţionalist, troţkist, etc.). După câte se pare, lobbiurile politice evreieşti vor mult mai mult decât aceasta, insistând în privinţa deligitimizării oricărei referinţe intelectuale la activitatea politică curentă a lobbiurilor evreieşti şi a zionismului în ansamblu. Ca şi cum aceasta nu ar fi suficient, orice referire la istoria evreiască modernă este interzisă dacă nu este aprobată în mod koşer de o autoritate “zionistă”. Oricât de bizar ar putea părea, holocaustul evreiesc a fost acum definit din punct de vedere intelectual ca un eveniment meta-istoric. Este un eveniment al trecutului care nu va permite nicio analiză istorică, ideologică, teologică sau sociologică.

Prin prisma principiului ofensei, evreii au dreptul să susţină că orice formă de speculaţie cu privire la suferinţa lor trecută este “ofensatoare şi sursă de nouă suferinţă”. Totuşi, cineva poate cere anumite explicaţii. Cum se face că cercetarea istorică ce poate ajunge la câteva interpretări diferite ale unor evenimente trecute care au survenit în urmă cu şase decade şi jumătate îi ofensează pe cei care trăiesc printre noi astăzi? În mod evident, nu este uşor să se sugereze un răspuns raţional la o asemenea curiozitate.

În mod obiectiv, cercetarea istorică nu ar trebui să provoace suferinţă sau vreo ofensă evreilor contemporani, nu mai mult decât oricărui alt om. Afară bineînţeles dacă nu cumva Holocaustul însuşi este utilizat împotriva palestinienilor sau a celor care sunt acuzaţi ca “duşmani ai Israelului”. Aşa cum am aflat recent de la Matan Vilnai, statul evreiesc nu se va abţine de la a provoca un Şoah poporului palestinian. Israelienii şi suporterii lor nu se opresc nici ei înşişi de la utilizarea retorică a holocaustului. Totuşi, lobbiurile evreieşti din jurul lumii ar face tot ce le stă în putinţă ca noi, restul, să pricepem cu prisosinţă care este sensul cuvântului Şoah. Şi-ar folosi şi ultimul strop de energie ca să ne oprească de la utilizarea holocaustului pe post de instrument critic la adresa barbariei israeliene.

Aşa cum oricine poate prezice acum, în scopul cenzurării cercetării istoriei evreieşti şi a înţelegerii mai bune a răului israelian actual, va fi invocată corectitudinea politică. Aceasta are ca rol să ne împiedică să vedem şi să exprimăm ceea ce este evident. Chiar şi aşa, ai putea să te întrebi ce este cu exactitate corectitudinea politică.

Corectitudinea politică, pentru cei care n-au izbutit s-o înţeleagă, este fundamental o atitudine politică ce nu permite critica. Corectitudinea politică este o atitudine care nu poate fi pe deplin justificată în termeni raţionali, filosofici sau politici. Este implantată ca un set de axiome în inima discursului liberal. Acţionează ca un regulator auto-impus promovat de o vinovăţie auto-indusă.

Corectitudinea politică este de fapt cel mai dur asalt împotriva libertăţii de exprimare, a libertăţii de gândire şi a libertăţii omeneşti, totuşi, în mod manipulatoriu, se prezintă pe sine ca pe ultima încarnare a libertăţii.

Ajuns aici, aş susţine cu toate forţele că cel mai mare inamic al libertăţii umane este corectitudinea politică, iar toţi cei care impun aceste axiome şi le plantează în discursul nostru sunt cei mai mari inamici ai umanităţii.

Aş susţine din răsputeri că de vreme ce palestinienii se confruntă cu terorismul unui stat neo-nazist, discursul holocaustului şi semnificaţiile lui pe aparţin şi lor cel puţin la fel de mult cât le aparţine evreilor sau oricui altcuiva.

Aş susţine atât cât este omeneşte posibil că dacă palestinienii sunt într-adevăr ultimele victime ale lui Hitler, atunci holocaustul şi sensurile sale le aparţime lor mai mult decât oricui altcuiva.

Ţinându-se cont de toate acestea, punerea semnului egal între Gaza şi Auschwitz este singura cale pe care se poate merge înainte. Punerea sub lupă a holocaustului şi a sensurilor sale este sensul eliberării umanităţii în prezent şi în viitorul apropiat. “””

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: