“I Came, I Saw, I Destroyed!” (by Uri Avnery)



“”” WHAT HAPPENED this week is so infuriating, so impertinent, that it stands out even in our familiar landscape of governmental irresponsibility.

On the near horizon, a de facto suspension of hostilities was taking shape. The Egyptians had made great efforts to turn it into an official cease-fire. The flame was already burning visibly lower. The launching of Qassams and Grads from the Gaza Strip into Israel had fallen from dozens a day to two or three.

And then something happened that turned the flame up high again: undercover soldiers of the Israeli army killed four Palestinians militants in Bethlehem. A fifth was killed in a village near Tulkarm.

THE MODUS OPERANDI left no doubt about the intention.

As usual, the official version was mendacious. (When the army spokesman speaks the truth, he is ashamed and immediately hurries on to the next lie.) The four, it was said, drew their weapons and endangered the life of the soldiers, who only wanted to arrest them, so they were compelled to open fire.

Anyone with half a brain knows that this is a lie. The four were in a small car on the main street of Bethlehem, the road that has joined Jerusalem and Hebron since British (or Turkish) times. They were indeed armed, but they had no chance at all of drawing their weapons. The car was simply sprayed with dozens of bullets.

That was not an attempt to make an arrest. That was an execution, pure and simple, one of those summary executions in which the Shin Bet fulfils the roles of prosecutor, judge and executioner.

This time no effort was even made to pretend that the four were about to carry out a murderous attack. It was not claimed, for example, that they had anything to do with last week’s attack on the Mercaz Harav seminary, the flagship of the settlers’ fleet. Actually, no such pretense could be put forward, because the most important of the four had recently given interviews to the Israeli media and announced that he was availing himself of the Israeli “pardon scheme” – a Shin Bet program under which “wanted” militants give up their arms and undertake to cease resistance to the occupation. He was also a candidate in the last Palestinian elections.

If so, why where they killed? The Shin Bet did not hide the reason: two of the four had participated in attacks in 2001 in which Israelis were killed.

“Our long arm will get them even years later,” Ehud Barak boasted on TV, “we shall get everyone with Jewish blood on his hands.”

SIMPLY PUT: The Defense Minister and his men endangered today’s cease-fire in order to avenge something that happened seven years ago.

It was obvious to all that the killing of Islamic Jihad militants in Bethlehem would cause the renewal of the Qassam launchings on Sderot. And so it happened.

The effect of a Qassam rocket is completely unpredictable. For the residents of Sderot, this is a kind of Israeli Roulette – the rocket may fall in an empty field, it may fall on a building, sometimes it kills people.

In other words, according to Barak himself, he was ready to risk Jewish lives today in order to take revenge on persons who may perhaps have shed blood years ago and have since given up their armed activity.

The emphasis is on the word “Jewish”. In his statement, Barak took care not to speak about persons “with blood on their hands”, but about those “with Jewish blood on their hands”. Jewish blood, of course, is quite different from any other blood. And indeed, there is no person in the Israeli leadership with so much blood on his hands as him. Not abstract blood, not metaphorical blood, but very real red blood. In the course of his military service, Barak has personally killed quite a number of Arabs. Whoever shakes his hand – from Condoleezza Rice to this week’s honored guest, Angela Merkel – is shaking a hand with blood on it.

THE BETHLEHEM killing raises a number of hard questions, but with very few exceptions, the media did not voice them. They shirk their duty, as usual when it concerns “security” problems.

Real journalists in a real democratic state would have asked the following questions:

  1. Who was it who decided on the executions in Bethlehem – Ehud Olmert? Ehud Barak? The Shin Bet? All of them? None of them?
  2. Did the decision-makers understand that by condemning the militants in Bethlehem to death, they were also condemning to death any residents of Sderot or Ashkelon who might be killed by the rockets launched in revenge?
  3. Did they understand that they were also boxing the ears of Mahmoud Abbas, whose security forces, which in theory are in charge of Bethlehem, would be accused of collaborating with the Israeli death-squad?
  4. Was the real aim of the action to undermine the cease-fire that had come about in practice in the Gaza Strip (and the reality of which was official denied both by Olmert and Barak, even while the number of rockets launched fell from dozens a day to just two or three?)
  5. Does the Israeli government generally object to a cease-fire that would free Sderot and Ashkelon from the threat of the rockets?
  6. If so, why?

The media did not demand that Olmert and Barak expose to the public the considerations that led them to adopt this decision, which concerns every person in Israel. And no wonder. These are, after all, the same media that danced for joy when the same government started an ill-considered and superfluous war in Lebanon. They are also the same media that kept silent, this week, when the government decided to hit the freedom of the press and to boycott the Aljazeera TV network, as punishment for showing babies killed during the Israeli army’s recent incursion in Gaza.

But for two or three courageous journalists with an independent mind, all our written and broadcast media march in lockstep, like a Prussian regiment on parade, when the word “security” is mentioned.

(This phenomenon was exposed this week in CounterPunch by a journalist named Yonatan Mendel, a former employee of the popular Israeli web-site Walla. He pointed out that all the media, from the Channel 1 news program to the Haaretz news pages, as if by order, voluntarily use exactly the same slanted terminology: the Israeli army confirms and the Palestinians claim, Jews are murdered while Palestinians are killed or find their death, Jews are abducted while Arabs are arrested, the Israeli army always responds while the Palestinians always attack, the Jews are soldiers while Arabs are terrorists or just murderers, the Israeli army always hits high-ranking terrorists and never low-ranking terrorists, men and women suffering from shock are always Jews, never Arabs. And, as we said, people with blood on their hands are always Arabs, never-ever Jews. This, by the way, also goes for much of the foreign coverage of events here.)

WHEN THE GOVERNMENT does not disclose its intentions, we have no choice but to deduce its intentions from its actions. That is a judicial rule: when a person does something with a foreseeable result, it is assumed that he did it in order to obtain this result.

The government which decided on the killing in Bethlehem undoubtedly intended to torpedo the cease-fire.

Why does it want to do so?

There are several possible kinds of cease-fire. The most simple is the cessation of hostilities on the Gaza Strip border. No Qassams, Grads and mortar shells on the one side, no targeted assassinations, bombardments, shelling and incursion on the other side.

It is known that the army objects to that. They want to be free to “liquidate” from the air and raid on the ground. They want a one-sided cease-fire.

A limited cease-fire is impossible. Hamas cannot agree to it, as long as the blockade cuts the Strip off on all sides and turn life there into hell – not enough medicines, not enough food, the seriously ill cannot reach appropriate hospitals, the movement of cars has come to an almost complete standstill, no imports or exports, no production or commercial activity. The opening of all border crossings for the movement of goods is, therefore, an essential component of a cease-fire.

Our government is not willing to do that, because it would mean the consolidation of the Hamas government in the Gaza Strip. Government sources hint that Abbas and his people in Ramallah also object to the lifting of the blockade – a malicious rumor, because it would mean that Abbas is conducting a war against his own people. President Bush also rejects a cease-fire, even while his people pretend the opposite. Europe, as usual, is trailing along behind the US.

Can Hamas agree to a cease-fire that would apply only to the Gaza Strip but not to the West Bank? That is doubtful. This week it was proven that the Islamic Jihad organization in Gaza cannot stand idly by while its members are killed in Bethlehem. Hamas could not stand by in Gaza and enjoy the fruits of government if the Israeli army were to kill Hamas militants in Nablus or Jenin. And, of course, no Palestinian would agree that the Gaza Strip and the West Bank are two separate entities.

A Gaza-only cease-fire would allow Barak to blow it to pieces at any moment by a Bethlehem-style provocation. This is how it could go: Hamas agrees to a Gaza-only cease-fire, the Israeli army kills a dozen Hamas members in Hebron, Hamas responds by launching Grad missiles at Ashkelon, Olmert tells the world: You see? The terrorist Hamas is violating the cease-fire, which proves that we have no partner!

This means that a real and durable cease-fire, which would create the necessary atmosphere for real peace negotiations, must include the West Bank, too. Olmert-Barak would not dream of agreeing to that. And as long as George Bush is around, there will be no effective pressure on our government.

A PROPOS: who is really in charge in Israel at this time?

This week’s events point to the answer: the man who makes the decisions is Ehud Barak, the most dangerous person in Israel, the very same Barak who blew up the Camp David conference and persuaded the entire Israeli public that “we have no partner for peace”.

2052 years ago today, on the Ides of March, Julius Caesar was assassinated. Ehud Barak sees himself as a latter-day local replica of the Roman general. He, too, would dearly want to report: “I came, I saw, I conquered.”

But the reality is rather different: He came, he saw, he destroyed. “””


[RO ]

“”” Ce s-a întâmplat în decursul acestei săptămâni este atât de enervant, atât de impertinent, încât este în afara chiar şi a orizontului obişnuit al iresponsabilităţii guvernamentale.

În perioada imediat anterioară începuse să se profileze o suspendare de facto a ostilităţilor. Egiptenii au făcut eforturi impresionante pentru a o transforma într-o încetare oficială a focului. Flacăra ardea deja mult mai slab. Lansarea de [rachete] Qassam şi Grad din Fâşia Gaza înspre Israel scăzuse de la câteva zeci pe zi la două sau trei.

Şi atunci s-a petrecut ceva care a reanimat flacăra: soldaţi sub acoperire ai armatei israeliene au ucis patru militanţi palestinieni în Bethlehem. Al cincilea a fost omorât într-un sat de lângă Tulkarm.

Modul de operare nu lasă niciun dubiu în privinţa intenţiei.

Ca de obicei, versiunea oficială a fost mincinoasă. (Atunci când purtătorul de cuvânt al armatei spune adevărul, îi este ruşine şi se grăbeşte imediat la următoarea minciună.) Cei patru, s-a spus, au pus mâna pe arme şi au periclitat viaţa soldaţilor, care voiau doar să-i aresteze, aşa încât au fost obligaţi să deschidă focul.

Oricine are jumătate de creier în cap ştie că aceasta este o minciună. Cei patru erau într-o maşină mică de pe strada principală din Bethlehem, strada care lega Ierusalimul de Hebron din vremurile în care Palestina era colonie britanică (sau turcească). Erau într-adevăr înarmaţi, dar nu aveau nicio şansă să-şi scoată armele. Maşina a fost pur şi simplu şpreiată cu zeci de gloanţe.

Nu a fost o încercare de a face o arestare. A fost o execuţie, şi nimic mai mult, una dintre acele execuţii sumare în care Şin Bet [serviciul secret israelian – n. tr.] îşi asumă rolurile de acuzat, judecător şi călău.

De data aceasta nici măcare nu s-a făcut efortul să se pretindă că cei patru erau pe punctul de a duce la îndeplinire un asasinat. Nu s-a pretins, de exemplu, că ar fi avut ceva în comun cu atacul de săptămâna trecută de la seminarul Mercaz Harav, nava amiral a flotei coloniştilor. De fapt, nicio asemenea pretenţie nu putea fi avansată, pentru că cel mai important dintre cei patru dăduse recent interviuri în mass-media israeliană şi anunţase că acceptase “schema de conciliere” israeliană – un program condus de Şin Bet prin intermediul căruia militanţi “sub urmărire” acceptau să depună armele şi să înceteze rezistenţa la ocupaţie. Fusese de asemenea candidat la ultimele alegeri palestiniene.

Dacă aşa stau lucrurile, de ce au fost ucişi? Şin Bet nu a ascuns motivul: doi dintre cei patru participaseră în 2001 la atacuri în cursul cărora fuseseră ucişi israelieni.

“Mâna noastră lungă îi va prinde chiar şi ani mai târziu”, ameninţase Ehud Barak la televezior, “îi vom prinde pe toţi cei care au sânge evreiesc pe mâini”.

Spus pe şleau, ministrul apărării şi oamenii lui au pus în pericol încetarea focului de azi ca să răzbune ceva ce s-a întâmplat în urmă cu şapte ani.

Era evident că asasinarea militanţilor Jihadului Islamic din Bethlehem va duce la o avalanşă de rachete Qassam deasupra oraşului Sderot. Şi aşa s-a întâmplat.

Efectul rachetelor Qassam este complet neprevizibil. Pentru rezidenţii Sderotului, este un fel de ruletă israeliană – racheta poate cădea pe un câmp gol, poate cădea pe o clădire, uneori ucide oameni.

Cu alte cuvinte, conform lui Barak însuşi, a fost gata să rişte vieţi evreieşti azi în scopul răzbunării îndreptate împotriva unor persoane care poate au vărsat sânge în urmă cu câţiva ani şi care renunţaseră de atunci la activitatea armată.

Accentul cade pe cuvântul “evreiesc”. În declaraţia lui, Barak a avut grijă să nu vorbească despre persoane “cu mâinile mânjite de sânge”, ci despre aceia “cu sânge evreiesc pe mâini”. Sângele evreiesc, desigur, este cât se poate de diferit de orice alt sânge. Şi într-adevăr, nu există nicio persoană în conducerea israeliană cu atât de mult sânge pe mâni ca şi el. Nu sânge abstract, nu sânge metaforic, ci sânge roşu foarte real. În cursul serviciului său militar, Barak a ucis personal un mare număr de arabi. Oricine îi strânge mâna – de la Condoleeza Rice la oaspetele onorat săptămâna aceasta, Angela Merkel – strânge o mână cu sânge pe ea.

Asasinatul de la Bethlehem ridică un număr de întrebări incomode, dar cu foarte puţine excepţii, mass-media nu le-a formulat. Ziariştii se sustrag de la îndatoririle lor, ca întotdeauna când este vorba despre probleme “de securitate”.

Ziariştii adevăraţi dintr-un stat realmente democratic ar fi pus următoarele întrebări:

1. Cine a fost cel care a decis în privinţa execuţiilor de la Bethlehem – Ehud Olmert? Ehud Barak? Şin Bet? Toţi? Niciunul?

2. Au înţeles cei care au luat această decizie că prin condamnarea militanţilor din Bethlehem la moarte, au fost condamnaţi la moarte toţi rezidenţii din oraşele Sderot şi Aşkelon care ar putea fi ucişi de rachete lansate ca răzbunare?

3. Au înţeles că îi dau palme şi lui Mahmud Abbas, ale cărui forţe de securitate, care în teorie deţin controlul asupra Bethlehemului, vor fi acuzate de colaborare cu echipa morţii israeliană?

4. Adevăratul scop al acţiunii a fost să slăbească încetarea focului care se instaurase practic în Fâşia Gaza (şi a cărei realitate a fost dezminţită oficial atât de către Olmert cât şi de către Barak, chiar şi atunci când numărul rachetelor a scăzut de la zeci la doar două-trei zilnic?)

5. Guvernul israelian în general are obiecţii la o încetarea focului care ar elibera oraşele Sderot şi Aşkelon de ameninţarea rachetelor?

6. Dacă da, de ce?

Mass-media nu a cerut ca Olmert şi Barak să expună publicului consideraţiile care i-au condus la adoptarea acestei decizii, care priveşte fiecare persoană în Israel. Şi nu e de mirare. La urma urmei, aceeaşi mass-media dansa de bucurie atunci când acelaşi guvern pornea un război fără justificare şi superfluu în Liban. Aceeaşi mass-media păstra tăcerea atunci când guvernul decidea să lovească libertatea presei boicotând reţeaua Aljazeera TV, drept pedeapsă pentru că a arătat copii omorâţi în timpul ultimei incursiuni a armatei israeliene în Gaza.

Dar pentru doi sau trei ziarişti curajoşi cu minte independentă, toată mass-media scrisă sau audio-vizual merge în cadenţă, ca un regiment prusac la paradă, atunci când este menţionat cuvântul “securitate”.

(Acest fenomen a fost expus săptămâna aceasta în CounterPunch de către un ziarist numit Yonatan Mendel, un fost angajat al popularului site israelian Walla. El a arătat că toată media, de la programul de ştiri al Channel 1 la paginile de ştiri din Haaretz, ca şi cum ar fi un ordin, utilizează în mod voluntar exact aceeaşi terminologie părtinitoare: armata isreliană confirmă iar palestinienii pretind, evreii sunt asasinaţi în timp ce palestinienii sunt ucişi sau îşi găsesc moartea, evreii sunt răpiţi în timp ce arabii sunt arestaţi, armata israeliană întotdeauna răspunde în timp ce palestinienii întotdeauna atacă, evreii sunt soldaţi în timp ce erabii sunt terorişti sau doar ucigaşi, armata israeliană loveşte întotdeauna terorişti de rang înalt şi niciodată de rang jos, bărbaţii şi femeile suferind din cauza unui şoc sunt întotdeauna evrei, niciodată arabi. Şi, aşa cum spuneam, oamenii cu sânge pe mâini sunt întotdeauna arabi, niciodată evrei. A propos, acestea sunt valabile pentru cele mai multe dintre opiniile din presa mondială în privinţa evenimentelor petrecute aici.)

Atunci când guvernul nu-şi dezvăluie intenţiile, nu avem altă opţiune decât să le deducem din acţiunile sale. Este o regulă judiciară: atunci când o persoană face ceva cu un rezultat predictibil, se presupune că a dat un ordin ca să obţină acest rezultat.

Guvernul care a decis asasinările din Bethlehem a intenţionat fără îndoială să torpileze încetarea focului.

De ce doreşte să facă aşa ceva?

Există câteva posibile tipuri de încetare a focului. Cea mai simplă este încetarea ostilităţilor la graniţa Fâşiei Gaza. Fără Qassamuri şi Graduri pe de o parte, fără asasinări comandate de la distanţă, bombardamente şi incursiuni de cealaltă parte.

Este cunoscut faptul că armata se opune acestui proiect. Ei vor să fie liberi să “lichideze” din aer şi să facă raiduri la sol. Ei doresc o încetare a focului unilaterală.

O încetare a focului limitată este imposibilă. Hamas nu poate fi de acord cu ea, atâta vreme cât blocada izolează Fâşia din toate laturile şi face din viaţa acolo un iad – insuficiente medicamente, insuficientă mâncare, cei bolnavi grav nu pot ajunge la spitalele capabile să-i vindece, deplasarea maşinilor aproape că a încetat, fără importuri sau exporturi, fără producţie sau activitate comercială. Deschiderea tuturor punctelor de trecere a frontierei pentru mărfuri este, deci, o componentă esenţială a încetării focului.

Guvernul nostru nu doreşte să facă aceasta, pentru că ar duce la consolidarea guvernului Hamas în Fâşia Gaza. Sursele guvernamentale precizează că Abbas şi oamenii lui din Ramallah obiectează şi ei împotriva ridicării blocadei – un zvon răutăcios, pentru că ar însemna că Abbas conduce un război împotriva poporului său. Preşedintele Bush respinge şi el o încetare a focului, chiar dacă oamenii lui pretind contrariul. Europa, ca de obicei, se târăşte pe jos mult în spatele SUA.

Poate Hamas să fie de acord cu o încetare a focului care ar lua în calcul doar Fâşia Gaza dar nu şi Cisiordania? Acest lucru este îndoielnic. Săptămâna aceasta s-a dovedit că organizaţia Jihadului Islamic din Gaza nu poate sta cu mâinile în sân atunci când membrii săi sunt ucişi în Bethlehem. Hamas nu ar putea sta fără să facă nimic în Gaza şi să se bucure de fructele guvernării sale dacă armata israeliană ar omor militanţi Hamas în Nablus sau Jenin. Şi, bineînţeles, niciun palestinian nu ar fi de acord cu ideea că Fâşia Gaza şi Cisiordania sunt două entităţi separate.

O încetare a focului strict pentru Gaza i-ar permite lui Barak s-o facă cioburi în orice oment printr-o provocaţie stil Bethlehem. Lucrurile s-ar putea petrece aşa: Hamas este de acord cu o încetare a focului pentru Gaza, armata israeliană ucide vreo zece membri Hamas în Hebron, Hamas răspunde lansând rachete Grad asupra Aşkelonului, Olmert spune lumii: Vedeţi? Teroriştii Hamas violează încetarea focului, ceea ce dovedeşte că nu avem un partener!

Aceasta înseamnă că o încetare a focului reală şi durabilă, care ar creea atmosfera necesară pentru negocieri de pace autentice, trebuie să includă şi Cisiordania. Olmert-Barak nici n-ar visa să fie de acord cu aşa ceva. Şi atâta timp cât George Bush e prin preajmă, nu va fi nicio presiune efectivă asupra guvernului nostru.

A propos: cine este realmente la conducere în Israel acum?

Evenimentele din această săptămână indică răspunsul: omul care ia deciziile este Ehud Barak, cea mai periculoasă persoană în Israel, acelaşi Barak care a dinamicat conferinţa de la Camp David şi a convins întreg publicul israelian că “nu avem un partener pentru pace”.

Cu 2052 de ani în urmă, Iulius Cezar era asasinar. Ehud Barak se vede pe sine însuşi ca pe o replică târzie a generalului roman. Şi lui i-ar place să raporteze: “Am venit, am văzut, am cucerit.”

Dar realitatea este mai degrabă diferită: A venit, a văzut, a distrus. “””


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )


Connecting to %s

%d bloggers like this: