“…Namely the State of Israel” (by Uri Avnery)

[EN – Gush Shalom]

“”” EVERY TIME I hear the voice of David Ben-Gurion uttering the words “Therefore we are gathered here…” I think of Issar Barsky, a charming youngster, the little brother of a girl-friend of mine.

The last time we met was in front of the dining hall of Kibbutz Hulda, on Friday, May 14, 1948.

In the coming night my company was to attack al-Qubab, an Arab village on the road to Jerusalem, east of Ramle. We were busy with preparations. I was cleaning my Czech-made rifle, when somebody came and told us that Ben-Gurion was just making a speech about the founding of the state.

Frankly, none of us was very interested in speeches by politicians in Tel Aviv. The city seemed so far away. The state, we knew, was here with us. If the Arabs were to win, there would be no state and no us. If we won, there would be a state. We were young and self-confident, and did not doubt for a moment that we would win.

But there was one detail that I was really curious about: what was the new state to be called? Judea? Zion? The Jewish State?

So I hastened to the dining hall. Ben-Gurion’s unmistakable voice was blaring from the radio. When he reached the words “…namely the State of Israel” I had enough and left.

Outside I came across Issar. He was in another company, which was to attack another village that night. I told him about the name of the state and said “take care of yourself!”

Some days later he was killed. So I remember him as he was then: a boy of 19, a smiling, tall Sabra full of joie de vivre and innocence.

THE CLOSER we come to the grandiose 60th anniversary festivities, the more I am troubled by the question: if Issar were to open his eyes and see us, still a boy of 19, what would he think of the state that was officially established on that day?

He would see a state that has developed beyond his wildest dreams. From a small community of 635,000 souls (more than 6000 of whom would die with him in that war) we have grown to more than seven million. The two great miracles we have wrought – the revival of the Hebrew language and the institution of Israeli democracy – continue to be a reality. Our economy is strong and in some fields – such a hi-tech – we are in the world super-league. Issar would be excited and proud.

But he would also feel that something had gone wrong in our society. The Kibbutz where we put up our little bivouac tents that day has become an economic enterprise, like any other. The social solidarity, of which we were so proud, has collapsed. Masses of adults and children live below the poverty line, old people, the sick and the unemployed are left to fend for themselves. The gap between rich and poor is one of the widest in the developed world. And our society, that once raised the banner of equality and justice, just clucks its collective tongue and moves on to other matters.

Most of all he would be shocked to discover that the brutal war, which killed him and wounded me, together with thousands of others, is still going on at full blast. It determines the entire life of the nation. It fills the first pages of the newspapers and heads the news bulletins.

That our army, the army that really was “we”, has become something quite different, an army whose main occupation us to oppress another people.

THAT NIGHT we indeed attacked al-Qubab. When we entered the village, it was already deserted. I broke into one of the homes. The pot was still warm, food was on the table. On one of the shelves I found some photos: a man who had obviously just combed his hair, a village woman, two small children. I still have them with me.

I assume that the village which was attacked by Issar that night presented a similar picture. The villagers – men, women, children – fled at the last moment, leaving their whole life behind them.

There is no escape from the historic fact: Israel’s Independence Day and the Palestinians’ Naqba (Catastrophe) Day are two sides of the same coin. In 60 years we have not succeeded – and actually have not even tried – to untie this knot by creating another reality.

And so the war goes on.

WITH THE 60th Independence Day approaching, a committee sat down to choose an emblem for the event. The one they came up with looks like something for Coca Cola or the Eurovision song contest.

The real emblem of the state is quite different, and no committee of bureaucrats has had to invent it. It is fixed to the ground and can be seen from afar: The Wall. The Separation Wall.

Separation between whom, between what?

Apparently between Israeli Kfar Sava and neighboring Palestinian Qalqiliyah, between Modi’in Illit and Bil’in. Between the State of Israel (and some more grabbed land) and the Occupied Palestinian Territories. But in reality, between two worlds.

In the fevered imagination of those who believe in the “clash of civilizations”, whether George Bush or Osama Bin-Laden – the Wall is the border between the two titans of history, Western civilization and Islamic civilization, two mortal enemies fighting a war of Gog and Magog.

Our Wall has become the front-line between these two worlds.

The wall is not just a structure of concrete and wire. More than anything else, the wall – like every such wall – is an ideological statement, a declaration of intent, a mental reality. The builders declare that they belong, body and soul, to one camp, the Western one, and that on the other side of the wall there begins the opposing world, the enemy, the masses of Arabs and other Muslims.

When was that decided? Who made the decision? How?

102 years ago, Theodor Herzl wrote in his ground-breaking oeuvre, Der Judenstaat, which gave birth to the Zionist movement, a sentence fraught with significance: “For Europe we shall constitute there [in Palestine] a sector of the wall against Asia, we shall serve as the vanguard of culture against barbarism.”

Thus, in 22 German words, the world-view of Zionism, and our place in it, was laid down. And now, after a delay of four generations, the physical wall is following the path of the mental one.

The picture is bright and clear: We are essentially a part of Europe (like North America), a part of culture, which is entirely European. On the other side: Asia, a barbaric continent, empty of culture, including the Muslim and Arab world.

One can understand Herzl’s world view. He was a man of the 19th century, and he wrote his treatise when white Imperialism was at its zenith. He admired it with all his soul. He endeavored (in vain) to arrange a meeting with Cecil Rhodes, the man who symbolized British colonialism. He approached Joseph Chamberlain, the British Colonial Secretary, who offered him Uganda, then a British colony. At the same time, he also admired the German Kaiser and his so well-ordered Reich, which carried out a horrible genocide in South-West Africa in the year of Herzl’s death.

Herzl’s maxim did not remain an abstract thought. The Zionist movement followed it from the first moment on, and the State of Israel continues to do so to this very day.

COULD IT have been different? Could we have become a part of the region? Could we have become a kind of cultural Switzerland, an independent island between East and West, bridging and mediating between the two?

One month before the outbreak of the 1948 war, seven months before the State of Israel was officially founded, I published a booklet entitled “War or Peace in the Semitic Region”. It began with the words:

“When our Zionist fathers decided to set up a “safe haven” in Palestine, they had the choice between two paths:

“They could appear in West Asia as a European conqueror, who sees himself as a bridgehead of the ‘white’ race and master of the ‘natives’, like the Spanish conquistadores and the Anglo-Saxon colonialists in America. Like, in their time, the Crusaders in Palestine.

“The other path was to see themselves as an Asian people returning to its homeland – seeing themselves as an heir to the political and cultural tradition of the Semitic region.”

The history of this country has seen dozens of invasions. They can be divided into two main categories.

There were the invaders who came from the West, such as the Philistines, the Greeks, the Romans, the Crusaders, Napoleon and the British. Such an invasion establishes a bridgehead, and its mental outlook is that of a bridgehead. The region beyond is hostile territory, its inhabitants enemies who have to be oppressed or destroyed. In the end, all of these invaders were expelled.

And there were the invaders who came from the East, such as the Emorites, the Assyrians, the Babylonians, the Persians and the Arabs. They conquered the land and became part of it, influenced its culture and were influenced by it, and in the end struck roots.

The ancient Israelites were of the second category. Even if there is some doubt about the Exodus from Egypt as described in the Books of Moses, or the Conquest of Canaan as described in the Book of Joshua, it is reasonable to assume that they were tribes that came in from the desert and infiltrated between the fortified Canaanite towns, which they could not conquer, as indeed described in Judges 1.

The Zionists, on the other hand, were of the first category. They brought with them the world-view of a bridgehead, a vanguard of Europe. This world-view gave birth to the Wall as a national symbol. It has to be changed entirely.

ONE OF our national peculiarities is a form of discussion where all the participants, whether from the Left or from the Right, use the clinching argument: “If we don’t do this and this, the state will cease to exist!” Can one imagine such an argument in France, Britain or the USA?

This is a symptom of “Crusader” anxiety. Even though the Crusaders stayed in this country for almost 200 years and produced eight generations of “natives”, they were never really sure of their continued existence here.

I am not worried about the existence of the State of Israel. It will exist as long as states exist. The question is: What kind of state will it be?

A state of permanent war, the terror of its neighbors, where violence pervades all spheres of life, where the rich flourish and the poor live in misery; a state that will be deserted by the best of its children?

Or a state that lives in peace with its neighbors, to their mutual benefit; a modern society with equal rights for all its citizens and without poverty; a state that invests its resources in science and culture, industry and the environment; where future generations will want to live; a source of pride for all its citizens?

That can be our objective for the next 60 years. I think this is what Issar would have wanted, too. “”” [by Uri Avnery ]

[RO – traducere adaptata]

“”” De fiecare dată când aud vocea lui David Ben-Gurion rostind cuvintele “Aşadar ne-am adunat aici…” mă gândesc la Issar Barsky, un tinerel simpatic, fratele mai mic al uneia dintre iubitele mele.

Ultima dată când ne-am întâlnit a fost în faţa unei cantinde din Kibbutz Hulda, vineri, 14 mai, 1948.

Noaptea ce avea să vină compania mea avea să atace al-Qubab, un sat arab pe drumul spre Ierusalim, la est de Ramle. Eram ocupaţi cu pregătirile. Îmi curăţam puşca de fabricaţie cehoslovacă, atunci când cineva a venit şi ne-a spus că Ben-Gurion tocmai ţinea o cuvântare despre fondarea statului.

Sincer, nimeni dintre noi nu era interesat de cuvântările politicienilor de la Tel Aviv. Oraşul părea atât de departe. Statul, ştiam, era acolo cu noi. Dacă arabii aveau să învingă, nu avea să fie nici stat, nici noi. Dacă noi aveam să învinge, va fi un stat. Eram tineri şi încrezători, şi nu ne îndoiam nici un moment că vom învinge.

Dar era un detaliu în legătură cu care eram curios: cum avea să fie numit noul stat? Iudeea? Zion? Statul Evreiesc?

M-am grăbit deci spre cantină. Inconfundabila voce a lui Ben-Gurion urla de la radio. Când am auzit cuvintele “… numit Statul Israel” mi-a fost suficient şi-am plecat.

Afară am dat peste Issar. Era în altă companie, care trebuia să atace alt sat în noaptea aceea. I-am spus despre numele Statului şi mi-a zis “ai grijă de tine!”

Câteva zile mai târziu a fost ucis. Îmi amintesc despre el aşa cum era atunci: un băiat de 19 ani, zâmbitor, înalt, plin de bucuria de a trăi şi de inocenţă.

Cu cât ne apropiem de grandioasele festivităţi ale aniversării celor 60 de ani, cu atât mai mult sunt tulburat de o întrebare: dacă Issar şi-ar deschide ochii şi ne-ar vedea, cu ochii unui adolescent de 19 ani, ce-ar crede despre Statul care a fost stabilit oficial în ziua aceea?

Ar vedea un Stat care s-a dezvoltat mai mult decât în cele mai îndrăzneţe dintre visele sale. De la o comunitate redusă de 635.000 de suflete (dintre care mai mult de 6000 au murit cu el în războiul acela), am crescut la mai mult de şapte milioane. Cele două mari miracole – renaşterea limbii ebraice şi instituţia democraţiei israeliene – continuă să fie o realitate. Economia noastră este puternică şi în anumite domenii – ca de exemplu hi-tech – suntem printre primii în lume. Issar ar fi încântat şi mândru.

Dar ar simţi de asemenea că ceva e greşit cu societatea noastră. Kibbutzul în care ne-am instalat corturile în ziua aceea a devenit o întreprindere economică, una ca oricare alta. Solidaritatea socială, de care eram atât de mândri, a intrat în colaps. Mase de adulţi şi copii trăiesc sub nivelul sărăciei, bătrâni, bolnavi şi şomeri sunt lăsaţi să se zbată singuri. Distanţa dintre bogaţi şi săraci este una dintre cele mai mari din lumea dezvoltată. Şi societatea noastră, care cândva flutura steagul egalităţii şi a justiţiei, cloncăne discursuri colectiviste şi se preocupă de alte probleme.

Mai mult decât toate ar fi şocat să descopere că războiul brutal, care l-a ucis pe el şi m-a rănit pe mine, împreună cu alte mii de oameni, continuă încă la turaţie maximă. El reglementează întreaga viaţă a naţiunii. El umple primele pagini ale ziarelor şi primele ştiri din buletine.

Că armata noastră, armata care realmente a fost “noi”, a devenit ceva destul de diferit, o armată a cărei principală ocupaţie este să opreseze alt popor.

În noaptea aceea noi am atacat într-adevăr al-Qubab. Atunci când am intrat în sat, era deja golit. Am năvălit într-una din case. Oala încă mai era caldă, era mâncare pe masă. Pe unul dintre rafturi am găsite câteva fotografii: un bărbat care abia îşi pieptănase părul, o femeie de la ţară, doi copilaşi. Încă le mai am cu mine.

Bănuiesc că satul pe care îl atacase Issar în noaptea aceea fusese în aceeaşi situaţie. Ţăranii – bărbaţi, femei, copii – fugiseră în ultimul moment, lăsându-şi vieţile în urmă.

Nu există nici o ieşire în faţa acestui fapt istoric: Ziua Independenţei Israelului şi Naqba Palestiniană (Catastrofa) sunt două laturi ale aceleeaşi monezi. În 60 de ani nu am reuşit – şi de fapt nici măcar n-am încercat – să dezlegăm acest nod pentru a crea o altă realitate.

Şi războiul merge înainte.

Odată cu apropierea celei de-a şaizecea zi a independenţei, un comitet a ales o emblemă pentru acest eveniment. Rezultatul demersului lor seamănă cu ceva între imnul Coca-Cola şi cel al Eurovizion.

Adevărata emblemă a Statului este destul de diferită, şi nici un comitet de birocraţi n-a trebuit s-o inventeze. E fixată de pământ şi poate fi văzută din exterior: Zidul. Zidul de Separaţie.

Separaţie între cine, între ce?

Aparent între Kfar Sava din Israel şi Qalqiliyah palestiniană învecinată, între Modi’in Illit şi Bil’in. Între Statul Israel (şi ceva mai mult pământ furat) şi Teritoriile Palestiniene Ocupate. Dar în realitate, între două lumi.

În imaginaţia înfierbântată a tuturor celor care cred în “ciocnirea civilizaţiilor”, fie George Bush sau Osama Bin-Laden – Zidul este graniţa dintre cei doi titani ai istoriei, civilizaţia occidentală şi civilizaţia islamică, doi inamici de moarte care se luptă în războiul lui Gog şi Magog.

Zidul nostru a devenit graniţa dintre aceste două lumi.

Zidul nu este doar o structură de beton şi de sârmă ghimpată. Mai mult decât orice altceva, zidul – ca orice zid asemănător – este o declaraţie ideologică, o declaraţie de intenţie, o realitate mentală. Constructorii declară că aparţin, trup şi suflet, uneia dintre tabere, celei occidentale, şi că de cealaltă parte a zidului începe lumea opusă, inamicul, masele de arabi şi de alţi musulmani.

Când a fost decisă aceasta? Cine a luat decizia? Cum?

Cu 102 ani în urmă, Theodore Herzl scria în opera sa, Der Judenstaat, care a dat naştere mişcării zioniste, o propoziţie plină de semnificaţii: “Pentru Europa noi vom constitui acolo [în Palestina] un sector al zidului împotriva Asiei, vom servi ca avangardă a culturii împotriva barbariei.”

Aşadar, în 22 de cuvinte germane, viziunea zionismului, şi a locului nostru în el, fusese expusă. Şi acum, după un răgaz de patru generaţii, zidul fizic urmează drumul celui mental.

Imaginea este cât se poate de clară: suntem esenţialmente o parte a Europei (ca şi America de Nord), o parte a culturii, care este în întregime europeană. Pe de altă parte: Asia, un continent barbar, gol de cultură, incluzând lumea islamică şi arabă.

Se poate înţelege viziunea asupra lumii pe care a avut-o Herzl. Era un om al secolului XIX, şi şi-a scris tratatul atunci când imperialismul alb era la apogeu. L-a admirat cu tot sufletul său. S-a străduit (degeaba) să se întâlnească cu Cecil Rhodes, omul care simboliza colonialismul britanic. S-a apropiat de Joseph Chamberlain, secretarul colonial britanic, care i-a oferit Uganda, pe atunci o colonie britanică. În acelaşi timp, l-a admirat pe Kaiserul german şi bine organizatul său Reich, care avea să înfăptuiască un genocid oribil în Africa de Sud-Vest în anul morţii lui Herzl.

Maxima lui Herzl nu a rămas un gând abstract. Mişcarea zionistă a urmat-o din primul moment, iar Statul Israel continuă să facă asta în zilele noastre.

Ar fi putut fi diferit? Am fi putut fi noi o parte a regiunii? Am fi putut deveni un fel de Elveţie a culturii, o insulă independentă între Est şi Vest, apropiind cele două lumi şi constituind o mediere între ele?

Cu o lună înainte de terminarea războiului din 1948, cu şapte luni înainte de fondarea oficială a Statului Israel, am publicat o broşură intitulată “Război sau Pace în Regiunea Semitică”. Începea cu cuvintele:

“Atunci când părinţii zionismului decideau să construiască un “paradis sigur” în Palestina, au avut de ales între două căi:

Ar fi putut veni în Asia de Vest în calitate de cuceritori europeni, care se văd pe ei înşişi drept capul de pod al rasei “albe” şi stăpâni ai “nativilor”, aşa cum au făcut-o cuceritorii spanioli şi colonialiştii anglo-saxoni în America. Precum Cruciaţii, la vremea lor, în Palestina.

Cealaltă cale era să se vadă pe ei înşişi ca pe un popor asiatic reîntorcându-se la casa lui – concepându-se ca moştenitor al tradiţiei politice şi culturale a regiunii semitice.”

Istoria acestei ţări a văzut zeci de invazii. Ele pot fi împărţite în două mari categorii.

Au fost invadatorii care au venit dinspre Apus, ca filistinii, grecii, romanii, cruciaţii, Napoleon şi britanicii. Acest tip de invazie a stabilit un cap de pod, şi mentalitatea ei a fost aceea a unui cap de pod. Regiunea înconjurătoare este un teritoriu ostil, locuitorii ei inapici care trebuie să fie opresaţi sau distruşi. La sfârşit, toate aceste invazii au fost eliminate.

Apoi au fost invadatori care au venit dinspre Est, ca emoriţii, asirienii, babilonienii, persanii şi arabii. Ei au cucerit pământul şi au devenit parte din el, i-au influienţat cultura şi au fost influienţaţi de ea, şi la sfârşit au prins rădăcini.

Vechii israeliţi erau din cea de-a doua categorie. Şi chiar dacă există anumite dubii în privinţa Exodului din Egipt aşa cum este descris în Cărţile lui Moise, sau în Cucerirea Canaanului aşa cum este descrisă în Cartea lui Ioşua, este rezonabil să credem că erau triburi venite din deşert şi infiltrate între oraşele canaanite fortificate, pe care nu le puteau cuceri, aşa cum este descris în Judecători 1.

Zioniştii, pe de altă parte, erau din prima categorie. Au adus cu ei viziunea asupra lumii pe care o are un cap de pod, o avantgardă a Europei. Această mentalitate a dat naşterii Zidului ca simbol naţional. Iar acest lucru trebuie schimbat cu totul.

Una dintre particularităţile noastre naţionale este o formă de discuţie în care toţi participanţii, fie ei de Stânga sau de Dreapta, utilizează argumentul decisiv: “Dacă nu facem asta sau asta, Statul va înceta să mai existe!” Îşi poate imagina cineva un asemenea argument în Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite?

Acesta este simptomul anxietăţii “cruciatului”. Deşi cruciaţii au stat în această ţară pentru aproape 200 de ani şi au produs opt generaţii de “nativi”, n-au fost niciodată realmente siguri de existenţa lor continuă aici.

Nu sunt îngrijorat de existenţa Statului Israel. Va exista atâta timp cât există Statele. Întrebarea este: ce fel de Stat va fi?

Un Stat al războiului permanent, teroarea vecinilor său, în care violenţa impregnează toate sferele vieţii, în care bogaţii înfloresc şi săracii trăiesc în mizerie, un Stat care va fi părăsit de cei mai buni dintre copiii săi?

Sau un Stat care trăieşte în pace cu vecinii lui, spre beneficiul reciproc, o societate modernă cu drepturi egale pentru cetăţenii ei şi fără sărăcie, un stat care îşi investeşte resursele în ştiinţă şi în cultură, industrie şi mediu, în care generaţiile viitoare vor dori să trăiască, o sursă de mândrie pentru toţi cetăţenii săi?

Acesta poate fi obiectivul nostru pentru următorii 60 de ani. Cred că aşa l-ar fi vrut şi Issar. “””

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: