Sixty years after Deir Yassin(by Ronnie Kasrils)



As a 10-year-old growing up in Johannesburg, I celebrated Israel’s birth, 60 years ago. I unquestionably accepted the dramatic accounts of so-called self-defensive actions against Arab violence, to secure the Jewish state. The type of indoctrination South African cartoonist Zapiro so bitingly exposes in his work, raising the hackles of scribes such as David Saks of the South African Jewish Board of Deputies. When I became involved in our liberation struggle, I became aware of the similarities with the Palestinian cause in the dispossession of land and birthright by expansionist settler occupation. I came to see that the racial and colonial character of the two conflicts provided greater comparisons than with any other struggle. When Nelson Mandela stated that we know as South Africans “that our freedom is incomplete without the freedom of the Palestinians,” [1] he was not simply talking to our Muslim community, who can be expected to directly empathize, but to all South Africans precisely because of our experience of racial and colonial subjugation, and because we well understand the value of international solidarity.

When I came to learn of the fate that befell the Palestinians, I was shaken to the core and most particularly when I read eye-witness accounts of a massacre of Palestinian villagers that occurred a month before Israel’s unilateral declaration of independence. This was at Deir Yassin, a quiet village just outside Jerusalem, which had the misfortune to lie by the road from Tel Aviv. On 9 April 1948, 254 men, women and children were butchered there by Zionist forces to secure the road. Because this was one of the few such episodes that received media attention in the West, the Zionist leadership did not deny it, but sought to label it an aberration by extremists. In fact, however, the atrocity was part of a broader plan designed by the Zionist High Command, led by Ben Gurion himself, which was aimed at the ethnic cleansing of Palestinians from the British mandate territory and the seizure of as much land as possible for the intended Jewish state.

There are many accounts that corroborate the orgy of death at Deir Yassin, which went far beyond the Sharpville massacre of 1960 that motivated me to join the African National Congress. [2] My reaction was: if Sharpville had appalled me, could I be indifferent to the suffering at Deir Yassin?

Fahimi Zidan, a Palestinian child who survived by hiding under his parents’ bodies, recalled: “The Jews ordered [us] … to line up against the wall … started shooting … all … were killed: my father … mother … grandfather and grandmother … uncles and aunts and some of their children … Halim Eid saw a man shoot a bullet into the neck of my sister … who was … pregnant. Then he cut her stomach open with a butcher’s knife … In another house, Naaneh Khalil … saw a man take a … sword and slash my neighbor …” [3]

One of the attacking force, a shocked Jewish soldier named Meir Pa’el, reported to the head of his Haganah command:

“It was noon when the battle ended…Things had become quiet, but the village had not surrendered. The Etzel [Irgun] and Lehi [Stern] irregulars … started … cleaning up operations … They fired with all the arms they had, and threw explosives into the houses. They also shot everyone they saw … the commanders made no attempt to check the … slaughter. I … and a number of inhabitants begged the commanders to give orders … to stop shooting, but our efforts were unsuccessful … some 25 men had been brought out of the houses: they were loaded into a … truck and led in a ‘victory parade’ … through … Jerusalem [then] … taken to a … quarry … and shot … The fighters … put the women and children who were still alive on a truck and took them to the Mandelbaum Gate.” [4]

A British officer, Richard Catling, reported:

“There is … no doubt that many sexual atrocities were committed by the attacking Jews. Many young school girls were raped and later slaughtered … Many infants were also butchered and killed. I also saw one old woman … who had been severely beaten about the head with rifle butts …” [5]

Jacques de Reynier of the International Committee of the Red Cross met the “cleaning up” team on his arrival at the village:

“The gang … were young … men and women, armed to the teeth … and [had] also cutlasses in their hands, most of them still blood-stained. A beautiful young girl, with criminal eyes, showed me hers still dripping with blood; she displayed it like a trophy. This was the ‘cleaning up’ team, that was obviously performing its task very conscientiously.”

He described the scene he encountered on entering the homes:

“… amid disemboweled furniture … I found some bodies … the ‘cleaning up’ had been done with machine-guns … hand grenades … finished off with knives … I … turned over … the bodies, and … found … a little girl … mutilated by a hand grenade … everywhere it was the same horrible sight … this gang was admirably disciplined and only acted under orders.” [6]

The atrocity at Deir Yassin is reflective of what happened elsewhere. Israeli historian Ilan Pappe has meticulously recorded 31 massacres, from December 1947 to January 1949. They attest to a systematic reign of terror, conducted to induce the flight of Palestinians from the land of their birth. As a result, nearly all Palestinian towns were rapidly depopulated and 418 villages were systematically destroyed.

As Israel’s first minister of agriculture, Aharon Cizling, stated in a 17 November 1948 Cabinet meeting: “I often disagree when the term Nazi was applied to the British … even though the British committed Nazi crimes. But now Jews too have behaved like Nazis and my entire being is shaken.” [7] Despite these sentiments, Cizling agreed that the crimes should be hidden, creating a lasting precedent. That such barbarism was conducted by Jewish people a mere three years after the Holocaust must have been too ghastly to contemplate, as it would constitute a major embarrassment for the state of Israel, held-up as a “light unto nations;” hence the attempts to bury the truth behind a veil of secrecy and disinformation. What better way to silence enquiry than the all-encompassing alibi of Israel’s right of self-defense, condoning the use of disproportionate force and collective punishment against any act of resistance.

Precisely because Israel was allowed to get away with such crimes, it continued on its bloody path. According to Ilan Pappe, “Fifteen minutes by car from Tel-Aviv University lies the village of Kfar Qassim where, on 29 October 1956, Israeli troops massacred 49 villagers returning from their fields. Then there was Qibya in the 1950s, Samoa in the 1960s, the villages of the Galilee in 1976, Sabra and Shatila in 1982, Kfar Qana in 1999, Wadi Ara in 2000 and the Jenin Refugee Camp in 2002. And in addition there are the numerous killings B’Tselem, Israel’s leading human rights organization, keeps track of. There has never been an end of Israel’s killings of Palestinians.” [8] The slaughter of 1,500 Lebanese civilians in Israel’s indiscriminate bombardment of that country in 2006; the daily deaths in the Palestinian territories, the 120 in Gaza in a week — including 63 on a single day — in March 2008, one third of whom were children, form part of the same bloody thread that links Israel’s shameful past with that of today.

Israel will soon mark the 60th anniversary of its establishment. In so doing, Israelis and the Zionist supporters would do well to acknowledge the reasons why, for Palestinians and freedom-loving people throughout the world, there will be no cause to celebrate. Indeed, it will be a period of mourning and protest action; a time to recall the countless victims that lie in Israel’s wake, as epitomized by the suffering inflicted on the inhabitants of Deir Yassin, the original site of which is ironically located just a stone’s throw away from where the present day Holocaust memorial, Yad Vashem, was built.

Unless Israel confronts the past, as so many have attempted to do in South Africa, it will continue to be viewed with revulsion and suspicion. Israelis will continue to regard Arab life as worthless and will continue to live by the sword and deceit, feigning surprise when Palestinians violently respond. Without dealing with the agony it has caused there can be no healing and no solution. To do so is to create the basis for all life to be cherished and for Palestinians and Israelis to live in peace, with justice. By being aware of the roots of the conflict, and pledging our solidarity, we South Africans can do our bit to help bring about a just solution and the freedom that Nelson Mandela referred to. I believe that South Africans like Zapiro are doing just that.

Ronnie Kasrils is South African Minister of Intelligence.
[1] Nelson Mandela, International Day of Solidarity with the Palestinian People, Pretoria, 4 December 1997.
[2] See Simha Flapan, The Birth of Israel, Pantheon, 1988); David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Faber, 2003; Benny Morris, Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, 2004); Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006.
[3] David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Farber, 2003, p. 249-50.
[4] Yediot Aharonot, April 1972. This letter only came to light with Pa’el’s consent in 1972. David Hirst ibid p. 251.
[5] David Hirst, ibid and Report of the Criminal Investigation Division, Palestine Government, No. 179/110/17/GS, 13, 15, 16 April 1948. Cited in David Hirst, p. 250.
[6] David Hirst ibid and Jacques de Reynier, A Jèrusalem un Drapeau flottait sur la Ligne de Feu, Editions de la Baconnière, Neuchâtel, 150, p. 71-6 and Hirst ibid p. 252.
[7] Tom Segev, The First Israelis, Owl Books, 1998, p. 26.
[8] Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006, p. 258. “””



“”” Când aveam zece ani, în Johannesburg, am sărbătorit naşterea Israelului, cu 60 de ani în urmă. Am acceptat fără întrebări mărturiile acţiunilor aşa-zis de apărare împotriva violenţei arabilor, în numele securităţii statului evreiesc. Tipul de îndoctrinare pe care caricaturistul sud-african Zapiro îl expune atât de virulent în lucrările lui, suscitând reacţiilor unor scribi ca David Saks de la Comitetul Deputaţilor Evrei din Africa de Sud. Atunci când am fost amestecat în lupta noastră de eliberare, am devenit conştient de similarităţile cu cauza palestiniană în privinţa deposedării de pământ făcute de o ocupaţie expansionistă. Am ajuns să înţeleg caracterul rasial şi colonialist al celor două conflicte. Atunci când Nelson Mandela a declarat că noi ştim, ca sud-africani, “că libertatea noastră este incompletă fără libertatea palestinienilor” [1] nu vorbea doar comunităţii noastre islamice, care se presupune că are o simpatie directă, ci tuturor sud-africanilor, tocmai datorită experienţei noastre legate de subjugarea rasială şi colonialistă, şi pentru că noi înţelegem bine valoarea solidarităţii internaţionale.

Atunci când început să mă informez despre soarta palestinienilor, am fost zguduit îndeosebi când am citit mărturii oculare despre masacrarea sătenilor palestinieni care a avut loc cu o lună înainte de declararea unilaterală a independenţei Israelului. Este vorba despre Deir Yassin, un sat liniştit de pe lângă Ierusalim, care a avut neşansa să fie pe drumul dinspre Tel Aviv. În 9 aprilie 1948, 254 de bărbaţi, femei şi copii au fost măcelariţi de către forţele zioniste. Dat fiind că era unul dintre puţinele asemenea episoade care a fost difuzat de mass-media în Occident, liderii zionişti nu l-au negat, dar s-au gândit să-l eticheteze ca fiind o aberaţie a extremiştilor. În fapt, totuşi, atrocitatea era parte dintr-un plan larg pus la cale de Înaltul Comandament Zionist, condus de Ben Gurion însuşi, al cărui scop era eliminarea pe criterii etnice a palestinienilor din teritoriul aflat sub mandat britanic şi acapararea unei zone cât mai mare posibil pentru viitorul Stat evreiesc.

Sunt multe mărturii despre orgia morţii de la Deir Yassin, care a mers mult dincolo de masacrul de la Sharpville din 1960 care m-a motivat să mă alături Congresului Naţional African [2]. Reacţia mea a fost: dacă Sharpville m-a îngrozit, cum aş putea fi indiferent la suferinţa de la Deir Yassin?

Fahimi Zidan, un copil palestinian care a supravieţuit ascunzându-se sub corpurile rudelor sale, îşi amintea: “Evreii ne-au ordonat… să ne aliniem lângă un zid… au început să tragă… toţi… au fost omorâţi: tatăl meu… mama… bunicul şi bunica… unchi şi mătuşi şi unii dintre copiii lor… Halim Eid a văzut un bărbat trăgând un glonte în gâtul surorii mele… care era… gravidă. Apoi i-a tăiat burta cu cuţitul unui măcelar… În altă casă, Naaneh Khalil… a văzut un bărbat scoţând o… sabie şi ciopârţindu-l pe vecinul meu…” [3]

Unul dintre cei din forţa de atac, un soldat evreu în stare de şoc, numit Meir Pa’el, raporta şefului său din Haganah:

“Era amiaza când bătălia a luat sfârşit… S-a făcut linişte, dar satul nu se predase. Membriii miliţiilor Eţel [Irgun] şi Lehi [Stern]… au început… operaţiunile de curăţire. Trăseseră cu toate armele pe care le aveau, şi aruncaseră explozive în case. Împuşcaseră pe toţi pe care îi vedeau… comandanţii nu făceau nici o încercare să evalueze… numărul morţilor. Eu… şi un număr de locuitori i-am implorat pe comandanţi să dea ordine… să se oprească focul, dar eforturile noastre n-au avut efect… vreo 25 de bărbaţi au fost scoşi din case, au fost încărcaţi într-un… camion şi conduşi într-o “paradă a victoriei”… prin… Ierusalim [apoi]… duşi într-o carieră de piatră… şi împuşcaţi… Luptătorii… au pus femeile şi copiii care erau încă vii într-un camion şi i-au dus la Mandelbaum Gate.” [4]

Un ofiţer britanic, Richard Catling, raporta:

“Nu este… nici un dubiu că multe atrocităţi sexuale au fost comise de către evreii atacatori.Multe fete de vârstă şcolară au fost violate şi ulterior asasinate… Mulţi copii au fost şi ei măcelăriţi. Am văzut o bătrână… care fusese lovită groaznic cu paturile puştii în cap…” [5]

Jacques de Reyner de la Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a întâlnit cu echipa “de curăţare” la sosirea lor din sat:

“Banda… era formată din tineri… bărbaţi şi femei, înarmaţi până în dinţi… şi [aveau] de asemenea hangere în mâini, multe dintre ele încă murdare de sânge. O tânără frumoasă, cu ochi criminali, mi-a arătat stiletul ei încă însângerat, mi l-a prezentat ca pe un trofeu. Aceasta fusese echipa “de curăţare”, care în mod evident îşi îndeplinise sarcina foarte conştiincios.” A descris scena pe care a întâlnit-o atunci când a intrat în case:

“… printre mobilele zdrobite… am găsit câteva corpuri… “curăţirea” fusese făcută cu arme automate… grenade de mână… şi terminată cu cuţitele… am întorc corpurile, şi… am găsit… o fetiţă… mutilată de o grenadă de mână… peste tot era aceeaşi privelişte oribilă… banda aceasta era admirabil de disciplinată şi acţiona numai la ordine.” [6]

Atrocitatea de la Deir Yassin este exemplară pentru ce s-a întâmplat peste tot. Istoricul israelian Ilan pappe a înregistrat cu meticulozitate 31 de masacre, din decembrie 1947 până în ianuarie 1949. Ele sunt mărturia unei domnii sistematice a teroarei, instaurată pentru a-i alunga pe palestinieni de pe pământurile lor natale. Ca rezultat, aproape toate oraşele palestiniene au fost rapid depopulate şi 418 sate au fost sistematic distruse.

În calitate de primul ministru al agriculturii Israelului, Aharon Cizling, declara în timpul întâlnirii Cabinetului din 17 noiembrie 1948: “Sunt adesea în dezacord atunci când termenul de nazişti este aplicat britanicilor… deşi britanicii au comis crime naziste. Dar acum evreii s-au comportat şi ei ca nişte nazişti, şi întreaga mea fiinţă este zguduită.” [7] În ciuda acestor sentimente, Cizling a fost de acord ca crimele să fie ascunse, creând un precedent. Faptul că asemenea barbarism a fost comis de poporul evreu la doar trei ani după Holocaust trebuie să fi fost prea dezgustător de contemplat, putând constitui o sursă de stânjeneală majoră pentru Statul Israel, care se voia o “lumină printre naţiuni”. De aici încercările de a îngropa adevărul în spatele unei perdele de fum şi dezinformare. Ce cale poate fi mai bună pentru a reduce la tăcere orice investigaţie decât ultra-generosul alibi al dreptului pe care Israelul îl are la auto-apărare, conducând la utilizarea forţei disproporţionate şi a pedeapsa colectivă împotriva oricărui act de rezistenţă.

Tocmai pentru că Israelului i s-a permis să scape cu asemenea crime, continuă pe calea lui sângeroasă. Conform lui Ilan Pappe, “La cinsprezece minute cu maşina de Universitatea din Tel-Aviv este satul Kfar Qassim unde, în 29 octombrie 1956, trupele israeliene au masacrat 49 de ţărani care se întorceau de pe câpuri. Apoi a fost Qibya în anii ’50, Samoa în ’60, satele din Galileea în 1976, Sabra şi Şatila în 1982, Kfar Qana în 1999, Wadi Ara în 2000 şi tabăra de refugiaţi din Jenin în 2002. Lor li se adaugă numeroasele crime cărora B’Teselem, organizaţia israeliană pentru drepturile omului, le ţine numărătoarea. Nu a existat niciodată un sfârşit al crimelor Israelului împotriva palestinienilor.” [8] Masacrarea a 1500 de civili libanezi în bombardamentele nediscriminatorii pe care Israelul le-a lansat împotriva acestei ţări în 2006. Morţii zilnici din Teritoriile Palestiniene, 120 la număr în Gaza într-o săptămână – din care 63 într-o singură zi – în martie 2008, o treime dintre ei fiind copii, fac parte din acelaşi traseu sângeros care leagă Israelul de trecutul său ruşinos.

În curând Israelul va sărbători 60 de ani de la înfiinţare. În acele momente, israelienii şi suporterii zionismului ar face bine să-şi dea seama care sunt motivele pentru care, din punctul de vedere al palestinienilor şi al oamenilor iubitori de libertate din întreaga lume, nu va fi nimic de sărbătorit. Într-adevăr, va fi o perioadă de jale şi de acţiuni de protest, un moment de rememorare a nenumăratelor victime care zac în urma Israelului, simbolizate de suferinţa provocată locuitorilor din Deir Yassin, al cărei vatră este localizată în mod ironic la doar o aruncătură de piatră de memorialul Holocaustului, Yad Vaşem.

Până când Israelul nu se confruntă cu trecutul său, aşa cum mulţi au încercat să facă în Africa de Sud, va continua să fie privit cu dezgust şi suspiciune. Israelienii vor continua să privească viaţa arabilor ca pe ceva fără valoare şi va continua să trăiască prin violenţă şi înşelătorie, mimând surpriza atunc când palestinienii vor răspunde violent. Atâta vreme cât nu vor lua în serios agonia pe care au cauzat-o, nu va fi nici vindecare, nici soluţie. Făcând-o, vor crea baza pentru valorizarea tuturor vieţilor, făcându-i pe palestinieni şi pe israelieni să trăiască în pace, cu justiţie. Conştientizând rădăcinile conflictului, şi promiţând solidaritatea, noi Sud-Africanii putem să ne aducem aportul pentru o soluţie justă şi pentru libertatea despre care a vorbit Nelson Mandela. Cred că Sud-Africani ca Zapiro tocmai asta fapt.

[1] Nelson Mandela, Ziua Internaţională a Solidarităţii cu Poporul Palestinian, Pretoria, 4 decembrie
[2] Vezi Simha Flapan, The Birth of Israel, Pantheon, 1988); David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Faber, 2003; Benny Morris, Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, 2004); Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006.
[3] David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Farber, 2003, p. 249-50.
[4] Yediot Aharonot, April 1972. This letter only came to light with Pa’el’s consent in 1972. David Hirst ibid p. 251.
[5] David Hirst, ibid and Report of the Criminal Investigation Division, Palestine Government, No. 179/110/17/GS, 13, 15, 16 April 1948. Cited in David Hirst, p. 250.
[6] David Hirst ibid and Jacques de Reynier, A Jèrusalem un Drapeau flottait sur la Ligne de Feu, Editions de la Baconnière, Neuchâtel, 150, p. 71-6 and Hirst ibid p. 252.
[7] Tom Segev, The First Israelis, Owl Books, 1998, p. 26.
[8] Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006, p. 258. “””

MORE ABOUT Palestinian Al-Nakba (The Catastrophe) >>> CLICK HERE !


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in: Logo

You are commenting using your account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )


Connecting to %s

%d bloggers like this: