Anatomy of a Conditionally Unresolved Conflict (by Gilad Atzmon)

[EN]

“”” According to Hegel, attaining ’self-consciousness’ is a process that necessarily involves the other. How am I to become conscious of myself in general? It is simply through desire or anger, for example. Unlike animals that overcome biological needs by destroying another organic entity, human desire is a desire for recognition.

In Hegelian terms, recognition is accomplished by directing oneself towards non-being, that is, towards another desire, another emptiness, another ‘I’. It is something that can never be fully accomplished. “The man who desires a thing humanly acts not so much to possess the thing as to make another recognise his right. It is only desire of such recognition, it is only the action that flows from such desire, that creates, realizes and reveals a human, non biological I.” (Kojeve A., Introduction to the Reading of Hegel, 1947, Cornell Univ. Press, 1993, p. 40). Following this Hegelian line of thinking, we can deduce that in order to develop self-consciousness, one must face the other. While the biological entity will fight for its biological continuity, a human being fights for recognition.

In order to understand the practical implications of this idea, let us turn to the ‘Master-Slave Dialectic’. The Master is called the Master because he strives to prove his superiority over nature and over the slave who is forced to recognize him as a master.

At first glance, it looks as if the master has reached the peak of human existence but as we shall see, this is not the case. As has just been stated, it is recognition that humans fight for. The master is recognised by the slave as a master but the slave’s recognition has little value. The master wants to be recognised by another man, but a slave is not a man. The master wants recognition by a master, but another master cannot allow another superior human being in his world. “In short, the master never succeeds in realising his end, the end for which he risks his very life.” So the master faces a dead-end. But what about the slave? The slave is in the process of transforming himself since, unlike the master who cannot go any further, the slave has everything to aspire to. The slave is at the vanguard of the transformation of the social conditions in which he lives. The slave is the embodiment of history. He is the essence of progress.

A Lesson in Mastery

Let us now try to apply the Hegelian Master-Slave Dialectic to the notion of Jewish ‘chosenness’ and exclusivity. While the Hegelian ‘Master’ risks his biological existence to become a master, the newborn Jewish infant risks his foreskin. The chosen infant is born into the realm of mastery and excellence without (yet) excelling at anything. The other awards the chosen baby his prestigious status without the requirement of facing any process of recognition. And in fact, the ‘chosen’ title is given to Jews by themselves (allegedly God) rather than by others.

If, for instance, we try to analyse the Israeli-Palestinian conflict through the Hegelian mechanism of recognition, we realise the impossibility of any dialogue between the two parties. While it is more than clear that the Palestinian people are fighting for recognition, which they declare at every possible opportunity, the Israelis avoid the whole recognition issue altogether. They are convinced that they are already fully recognised in the first place. They know who they are – they are born masters who happen to live on their ‘promised land’. Israelis refuse to join the dialectic ‘meaning transformation’ game and instead divert all their intellectual, political and military efforts into demolishing any sense of Palestinian recognition. The battle for Israeli society is to suppress any Palestinian symbol or desire, whether material, spiritual or cultural.

Strangely enough, the Palestinians are managing quite well in their fight for recognition. More and more people out there are now beginning to understand the just nature of the Palestinian cause and the level of inhumanity entangled with the entire concept of Zionism and Jewish politics in general. More and more people out there find the Palestinian people and their spokesmen very easy to empathise with. Even the Hamas who were despised by most Western political institutions are now managing to get their message across. The Israelis, on the other hand, are falling behind in such manoeuvres. The average Western listener finds them almost impossible to sympathise with. While a Palestinian will call you to share his pain and misery, talking straight to your heart, the Israeli spokesman will demand that you to accept his views. He will insist on selling you a ready-made fantastic historical narrative; a repetitive tale that starts somewhere around Biblical Abraham, continues with a series of Holocausts and leads eventually towards more current bloodshed. It seems as if the Israelis, the masters, always present the same faceless story. Can Abraham and the Holocaust justify Israeli inhuman behaviour in Gaza? Not really, and the reason is simple, Abraham and the Holocaust and historical narratives in general do not evoke genuine emotional feelings. And indeed, the Jewish political world is so desperate to maintain its narrative that the last Holocaust has now been transformed into a legal narrative. The message is as follows: “beware, if you doubt my narrative you will end up behind bars.” This is obviously an act of desperation.

Following Hegel, we learn that recognition is a dynamic process; it is a type of understanding that grows in you. While the Palestinians will use all their available, yet limited, resources to make you look at their faces, in their eyes, to carry you into a dynamic process of mutual recognition, the Israelis would expect you to accept their narrative blindly. They would expect you to turn a blind eye to the clear fact that as far as the Middle East is concerned Israel is an aggressor like no other. Israel is an occupying regional super power, a tiny State heavily engaged in exploring different nuclear, biological and chemical arsenals. It is a racially orientated apartheid state that bullies and abuses its minorities on a daily basis. Yes, the Israelis and their supportive Jewish lobbies around the world want you to ignore these facts. They insist upon being the victims, they want you to approve their inhuman policies referring to Jews endless suffering.

How is it that Jewish politics has become aggressive like no other? It is simply the fact that from a Jewish political perspective, there is ‘no other’. The so-called other for them is nothing but a vehicle rather than an equal human subject. Israeli foreign affairs and Jewish political activity should be comprehended in the light of a severe lack of a ‘recognition mechanism’. Israeli and Jewish politics, left right and centre, is grounded on locking and fixing of meaning. They would refuse to regard history as a flux, as a dynamic process, as a journey towards ‘oneself’ or self-realisation. Israel and Israelis view themselves as if they are external to history. They do not progress toward self-realisation because they have a given, fixed identity to maintain. Once they encounter a complex situation with the surrounding world, they would then create a model that adapts the external world into their chauvinist self-loving value system. This is what Neo-conservatism is all about; this is what the fantasmic yet sickening newly emerging Judeo-Christian discourse is all about.

As sad as it may sound, people who are not trained to recognise the other are unable to let them be recognised. The Jewish tribal mindset: left, centre and right, sets Jews aside of humanity. It does not equip the followers of the tribal mindset with the mental mechanism needed to recognise the other. Why should they do it? They have done so well for many years without having to do so. Lacking a notion of an other, indeed transcends one far beyond any recognised form of true humanist thought. It takes one far beyond ethical thinking or moral awareness.

Instead of morality, every debate is reduced into a mere political struggle with some concrete material and practical achievements to aim for.

Hegel may throw some further light on the entire saga. If indeed one becomes aware of oneself via the other, then the ‘Chosen subject’ is self-aware to start with. He is born into mastery. Accordingly, Israelis are not practicing any form of dialogue with the surrounding human environment since they are born masters. In order to be fair to the Israelis, I have to admit that their lack of a recognition mechanism has nothing to do with their anti-Palestinian feelings. As a matter of fact, they cannot even recognise each other – Israel and Israelis have a long history of discrimination against its own people (Jews of non-European descent such as Sephardim Jews are discriminated against by the Jewish elite, those of Western descent). But are progressive Jews any different? Not really. Like the Israelis and similar to any other form of tribal chauvinist ideology, they are continuously withdrawing into self-centred segregated discourse that has very little to engage or grab the interest of anyone besides themselves. Consequently, like the Israelis who surround themselves with walls, the Jewish progressive cells have already set themselves into cyber ghettos that are becoming increasingly hostile to the rest of humanity and those who supposed to be their comrades.

Historic Materialism

If one cannot establish relationships with one’s neighbour based upon recognition of the other, there must be another way of establishing a dialogue. If one cannot form a dialogue based upon empathy with the other and the rights of the other, one must pursue another mode of communication. It seems as if the alternative ‘chosen’ dialogical method reduces any form of communication into a materialistic language. Almost any form of human activity, including love and aesthetic pleasure, can be reduced to a material value. The Chosen political activists are well practised in using this method of communication.

Recently the Israeli ultra-Zionist author A B Yehoshua has managed to upset many American Jewish Ethnic leaders at the American Jewish Committee conference by saying: “You [Jews in the Diaspora] are changing jackets … you are changing countries like changing jackets.” Indeed, Yehoshua came under a lot of pressure following his remark, he was very quick to regret his statement. However, Yehoshua’s insight, while far from being original, is rather painfully truthful.

It is quite apparent that some politically orientated Diaspora Jews are engaged in an extremely fruitful dialogue with any possible core of hegemony. Yehoshoua’s criticism was fairly spot on. Following Yehoshua, once it is clear that a new country is becoming a leading world super power, it won’t take long before a wave of liberated assimilated Jews would try to infiltrate into its governing elite. “If China ever became the world’s foremost super power,” he warned, “American Jews would migrate there to assimilate rather than in the US.” (http://www.amin.org/eng/uncat/2006/june/june30-1.html).

A decade ago, at the peak of the legal battle between major Jewish institutions and the Swiss Bank, Norman Finkelstein stood up and said that very little remains of the Jewish Holocaust apart from various industrial forms of financial bargaining for compensation. According to Finkelstein, it was all about profit-making. Without any criticism intended by me about financial compensation, it appears as if some people are quick to translate their pain into gold. (It is important to mention that pain as well as being transformed into gold, can be transformed into other values such as moral or aesthetic ones). However, the possibility of transforming pain and blood into cash stands at the heart of the Israeli false dream – that the Israeli-Palestinian conflict, especially the refugee problem, is resolvable. Now we know where this assumption originates. The Israelis, as well as Jewish leading institutions, are fully convinced that if they were happy to come to a financial settlement with the Germans (or the Swiss for the matter), the Palestinians would be equally happy to sell their lands and dignity. How do the Israelis arrive at such a strange conviction? Because they must know better than the Palestinians what the Palestinians really want. How? Because the Israelis are brilliant, they are the Chosen People. Moreover, the chosen subject doesn’t even try to engage with the human in the other. Sixty years after the Nakba, the mass the expulsion of the indigenous Palestinians, the vast majority of Israelis and world Jewry do not even start to acknowledge the Palestinian cause, let alone do they show any form of empathy.
When you talk to Israelis about the conflict, one of their most frequently used arguments is the following: “When we (the Jews) came here (to Palestine), they (the Arabs) had nothing. Now they have electricity, work, cars, health services, etc.” This is obviously a failure to recognise the other. It is typical of the chauvinist colonialist to impose one’s own value system on the other. In other words, the Israelis expect the Palestinians to share the importance they attach to the acquisition of material wealth. “Why should the other share my values? Because I know what is good. Why do I know what is Good? Because I am the best.” This arrogant and completely materialistic approach obviously lies at the heart of the Israeli vision of peace. The Israeli military calls it ‘the stick and the carrot’. Seemingly, when referring to Palestinians they actually have rabbits in their minds. But, as bizarre or even tragic as it may sound, the Israeli born, ultra-left Mazpen movement was not categorically different. They obviously had some revolutionary dreams of secularisation for the Arab world. They obviously knew what was good for the Arabs. Why did they know? Shall I let you guess? Because they were exclusively and chauvinistically clever. They were the Marxists of the chosen type. Hence, I wasn’t overwhelmingly surprised that as time went by, the legendary ‘revolutionary’ Mazpen and the despised neo-conservatism actually united into a single catastrophic message: “We know better what is good for you than you yourselves do.”

Both Zionists and Jewish leftists have a “New Middle East dream”. In Peres’s old fantasy the region turns into a financial paradise in which Israel would stand at the very centre. The Palestinians (as well as other Arab States) would supply Israeli industries (representing the West) with the low cost labour they need. In turn, they, the Arabs, would earn money and spend it buying Israeli (Western) goods. In the Judeo progressive dream the Arabs leaves Islam behind, they become Marxist cosmopolitan progressives (East European Jews) and join the journey towards a world revolution. As much as Peres’s dream is sad, the Judeo Marxist version is almost funny.

As it seems, within the Zionist dream, Israel would establish a dual coexistence in the region where the Palestinian people would be the eternal slaves and the Israelis their masters. Within the Judeo progressive cosmopolitan dream, Red Palestine will establish a dual coexistence in the region where the Palestinian people would be the eternal slaves of a remote Euro-centric ideology. If there is a big categorical difference between the two Judeo centric ideologies, I just fail to see it.

However, according to Hegel, it is the slave that moves history forward. It is the slave that struggles towards his freedom. It is the slave who transforms himself and it is the master who eventually vanishes. Following Hegel, we have good reason to believe that the future of the region belongs to the Palestinians, the Iraqis and nation Islam in general. One way of explaining why Israel ignores this understanding of history relates to the conditional detachment of the exclusive ‘chosen’ state of mind.

Welcome to Cuckoo land

Dr. Mustafa Barghouti, a Palestinian doctor who lives and works in the occupied West Bank, referred to Israel as “trying to be David and Goliath at the same time” (Dr. Barghouti was speaking at a debate at the House of Commons, 22 Nov. 2000). According to Dr. Barghouti, this is impossible. He also claimed that “Israel is probably the only State that bombs a territory it occupies.” He found this very strange and even bizarre. Is it really strange to be David and Goliath simultaneously? Is it really strange to destroy your own property? Not if you are insane. The lack of mirroring (again, seeing oneself through the other) can lead people, as well as nations, into strange dark corners. The lack of a framework which would allow you to discern your own image through the other, the lack of a corrective mechanism, appears to be a very dangerous state of affairs.

The first generation of Israeli leaders (Ben-Gurion, Eshkol, Meir, Peres, Begin) grew up in the Diaspora, mainly in Eastern Europe. Being a Jew living in a non-Jewish environment forces one to develop a sharpened self-awareness and imposes a certain kind of mirroring. Moreover, early Zionism is slightly more developed than other forms of Jewish tribal politics for the simple reason that Zionism is there to transform the Jews into ‘people like other people’. Such a realisation involves a certain amount of necessary mirroring. However, this was not enough to restrain Israeli aggressive acts (e.g., Deir-Yassin, Nakba, Kafer Kasem, the ‘67 war, etc.) but it was more than enough to teach them a lesson in diplomacy. Since 1996, young leaders who were born there have led Israel into the state of ‘chosenness’ (Rabin, Netanyahu, Sharon, Barak, Olmert). Whilst in their earlier years they were imbued with an intense traditional Jewish anxiety, as they grew up this was overtaken by the legacy of the 1967 ‘miracle’, an event that turned some of the ‘chosen’ ideologies into a messianic extravaganza. This fixation with absolute power exacerbated by Jewish anxiety coupled with ignorance of the ‘other’ leads to epidemic collective schizophrenia, both of mood and action; a severe loss of contact with reality that gives way to the use of excessive force. The recent “Second Lebanon War” was an obvious example for that matter. Israel retaliates with machine guns in response to children throwing stones, with artillery and missiles against civilian targets following a sporadic uprising, and with a total war to a minor border incident. This behaviour should not be explained by using political, materialist or sociological analytical tools. Much greater understanding could be gained by situating the conflict within a philosophical framework, which allows a better understanding of the origins of paranoia and schizophrenia.

The Israeli Prime Minister, representing both ‘David and Goliath’, can talk about the vulnerability of Israel, Jewish pain and Jewish misery in one breath and about launching a massive military offensive against the whole region in the next. Such behaviour can only be explained by seeing it as a form of mental illness. The funny/sad side of it is that most Israelis do not even realise that something is going terribly wrong. Being a born master leads to the absence of a ‘recognition mechanism’. Inevitably it leads toward blindness. This lack of a recognition mechanism results in a split psyche, being both ‘David and Goliath’ at one and the same time. It seems that neither Israel nor Israelis can any longer be partners in any meaningful dialogue. “””

~~~

[RO]

“”” După Hegel, atingerea “conştiinţei de sine” este un proces care-l implică în mod necesar pe celălalt. Cum pot deveni conştient de mine însumi, într-o manieră generală? Cum altfel decât prin dorinţă sau cunoaştere, de exemplu. Spre deosebire de animale, care-şi depăşesc nevoile biologice distrugând alte entităţi organice, dorinţa umană este o dorinţă de recunoaştere.

În termeni hegelieni, recunoaşterea are loc atunci când ne întoarcem spre o non-fiinţă, adică spre o altă dorinţă, spre un alt vid, spre un alt “eu”. Este ceva ce nu poate fi împlinit până la capăt. “Omul care doreşte ceva la nivel uman nu acţionează atât pentru a poseda lucrul respectiv cât pentru a face de aşa manieră încât celălalt să-i recunoască dreptul. Doar dorinţa unei asemenea recunoaşteri, doar acţiunea care decurge dintr-o asemenea dorinţă, care creează, realizează şi revelează un eu omenesc, non-biologic.” [Kojeve A., Introduction to the Reading of Hegel, 1947, Cornell University Press, 1993, p. 40]. Conform acestei orientări a gândirii hegeliene, trebuie să fim confruntaţi cu celălalt pentru a ne dezvolta conştiinţa de sine, trebuie să fim plasaţi în faţa celuilalt. Dacă o entitate biologică luptă pentru a-şi asigura continuitatea biologică, fiinţa umană se bate pentru a fi recunoscută.

Pentru a înţelege mai bine implicaţiile practice ale acestei idei, să examinăm “dialectica stăpânului şi a sclavului”. Stăpânul este numit stăpân pentru că se străduieşte să-şi dovedească superioritatea asupra naturii şi asupra sclavului, care este constrâns să-l recunoască drept stăpân.

La prima vedere, totul pare să indice că stăpânul a atins culmea existenţei umane, dar, aşa cum vom vedea, nu este cazul. Aşa cum am enunţat, oamenii luptă ca să fie recunoscuţi. Stăpânul este recunoscut de către sclav în calitate de stăpân, dar recunoaşterea care emană de la un sclav este de proastă valoare. Stăpânul vrea să fie recunoscut de către o altă fiinţă umană, iar un sclav nu este un om pe deplin uman. Stăpânul vrea să fie recunoscut de către un stăpân, dar un alt stăpân nu ar voi să admită o altă fiinţă umană superioară în universul lui. “Pe scurt, stăpânul nu reuşeşte niciodată să-şi atingă scopul, lucrul pentru care îşi riscă până şi viaţa”. Astfel, stăpânul se confruntă cu un impas. Dar ce se poate spune despre sclav? Sclavul în acest timp se transformă, având în vedere că spre deosebire de stăpân, care nu poate merge mai departe, sclavul aspiră la tot. Sclavul este în avangarda transformării condiţiilor sociale în care trăieşte. Sclavul este încarnarea Istoriei. El este esenţa progresului.

O lecţie despre stăpâni

Să încercăm, acum, să aplicăm dialectica hegeliană a stăpânului şi a sclavului la noţiunea de “alegere [divină]” şi de exclusivism evreiesc. În vreme ce “Stăpânul” hegelian îşi riscă existenţa biologică pentru a deveni un stăpân, copilul evreu nou-născut îşi riscă prepuţul. Copilul ales s-a născut în interiorul castei stăpânilor şi a excelenţei fără ca măcar să fi excelat (pentru moment) la ceva anume. Celălalt este cel care-i conferă bebeluşului ales statutul său prestigios fără ca el să fi avut nevoie să se confrunte cu vreun oarecare proces de recunoaştere. Şi, de fapt, titlul de “ales”, evreii şi-l dăruiesc ei înşişi, (pretinzând că Dumnezeu o face), şi nu-l primesc de la alţii.

Dacă încercăm, de exemplu, să analizăm conflictul israelo-palestinian prin intermediul mecanismului hegelian al recunoaşterii, ne dăm seama de imposibilitatea unui dialog oarecare între cele două părţi. Dacă este clar că poporul palestinian luptă pentru recunoaştere, aşa cum declară ori de câte ori au oportunitatea, israelienii eludează brutal şi global chestiunea recunoaşterii. Ei sunt de altfel convinşi că sunt, în acest moment, recunoscuţi pe deplin. Ei ştiu că sunt – că s-au născut stăpâni, nişte stăpâni care trăiesc în “ţara promisă lor”. Israelienii refuză să intre în jocul dialectic al “transformării sensului”, şi, în schimb, îşi deturnează toate eforturile intelectuale, politice şi militare în scopul consacrării la demolarea oricărui sentiment de recunoaştere al palestinienilor. Pentru societatea israeliană, lupta constă în distrugerea oricărui simbol şi al oricăreia dintre dorinţele palestinienilor, fie că este vorba de o dorinţă materială, spirituală sau culturală.

În mod demn de mirare, totuşi, palestinienii izbutesc foarte bine din punctul de vedere al luptei pentru a fi recunoscuţi. Din ce în ce mai mulţi oameni, din afara Palestinei, încep să înţeleagă adevărata natură a cauzei palestiniene şi nivelul inuman intrinsec al conceptului sionist, îndeosebi, şi al politicii evreieşti, în manieră generală. Din ce în ce mai mulţi oameni găsesc că este deosebit de uşor să manifeste simpatie pentru palestinieni şi purtătorii lor de cuvânt. Chiar şi oamenii Hamasului, care erau detestaţi de către cele mai multe dintre instituţiile politice occidentale, reuşesc astăzi să-şi facă auzit mesajul. Israelienii, în schimb, sunt foarte în urmă în acest tip de acţiune. Auditorul occidental mediu consideră că este practic imposibil să-i simpatizeze. Un palestinian vă va telefona, pentru a vă împărtăşi durerea şi mizeria lui, adresându-se direct inimii voastre. Purtătorul de cuvânt israelian, în ceea ce-l priveşte, vă va cere să-i împărtăşiţi punctul de vedere.

El va insista să vă vândă kitul unei naraţiuni istorice fantastice, o poveste repetitivă care începe undeva în jurul personajului biblic Abraham, care continuă cu o serie de holocausturi şi ne conduce, în cele din urmă, la băile de sânge mai actuale. Totul pare să indice că israelienii, stăpânii, rezervă în permanenţă aceeaşi istorie de trei parale. Abraham şi Holocaustul sunt raţiuni pentru a justifica tratamentul inuman pe care îl aplică israelienii în Gaza? Nu tocmai, şi motivul este simplu: Abraham, Holocaustul şi povestirile istorice, în general, nu evocă nici o emoţie autentică. Şi, de fapt, lumea politică evreiască este atât de disperată că nu-şi poate menţine povestea încât ultimul Holocaust a fost transformat, de acum, în naraţiune legalizată. Mesajul este următorul: “Atenţie, dacă vă îndoiţi de povestea mea, veţi sfârşi în spatele gratiilor.” În mod evident, acesta este un comportament complet disperat.

După Hegel, recunoaşterea este un proces dinamic, este un fel de înţelegere care creşte în timp. În timp ce palestinienii vor utiliza toate resursele de care dispun – deşi limitate – pentru a vă incita să le priviţi faţa, să-i priviţi în ochi, să vă antreneze într-un proces dinamic de recunoaştere mutuală, israelienii aşteaptă de la voi să le acceptaţi povestea fără discuţii. Ei ar dori să închideţi ochii asupra faptului că, fiind vorba despre Orientul Apropiat, Israelul este un agresor fără pereche în lume. Israelul este o superputere de ocupaţie regională, o ţară micuţă puternic angajată în perfecţionarea diferitelor arsenale nucleare, biologice şi chimice. Este o ţară angajată rasial, un Stat bazat pe apartheid care-şi brutalizează şi oprimă minorităţile în fiecare zi. Dar israelienii şi lobbiurile evreieşti, care-i susţin în întreaga lume, aşteaptă de la voi să ignoraţi aceste realităţi. Insistă, spunând că ei sunt victimele, vor să le aprobaţi politica inumană făcând referinţă la interminabila suferinţă evreiască.

Cum se face că politica evreiască este agresivă ca oricare alta? Acest lucru se datorează pur şi simplu faptului că, din punct de vedere evreiesc, “celălalt” nu există. Aşa-zisul celălalt, pentru ei, nu este nimic altceva decât un mijloc, mai degrabă decât un om ca şi ei. Afacerile externe israeliene şi activitatea politică evreiască trebuie să fie privite în lumina unei absenţe totale a “mecanismului de recunoaştere”. Politicile israeliene şi evreieşti, de stânga, de dreapta şi de centru, sunt fondate pe eliminarea semnificaţiei. Ei refuză să vadă în istorie un flux, un proces dinamic, o călătorie spre “sine însuşi” sau spre o realizare a sinelui. Israelul şi israelienii se consideră ca exteriori Istoriei. Dacă nu înaintează spre autorealziare, este pentru că au o identitate dată, determinată, care trebuie păstrată. Imediat ce întâlnesc o situaţie complexă în raport cu lumea înconjurătoare, creează un model care adaptează lumea exterioară la sistemul lor şovinist de valori narcisiste. Neo-conservatorismul nu este altceva, la aceasta se rezumă discursul iudeo-creştinesc de emergenţă recentă, un discurs fantasmagoric, dar nu mai puţin dezgustător.

Oricât de trist poate părea aceasta, nişte oameni care nu sunt obişnuiţi să-l recunoască pe celălalt, sunt incapabili să se facă recunoscuţi. Mentalitatea tribală evreiască, de stânga, de centru şi de dreapta, îi plasează pe evrei în afara umanităţii. Ea nu-i dotează pe adepţii mentalităţii tribale cu mencanismul mental indispensabil pentru recunoaşterea Celuilalt. De ce ar face-o? S-au descurcat atât de bine, de atâta timp, fără să fi trebuit s-o facă. Absenţa oricărei noţiuni a Celuilalt vă antrenează cu mult dincolo de orice formă recunoscută de gândire umanistă autentică. Aceasta vă conduce cu mult dincolo de gândirea etică sau de conştiinţa morală. Astfel, în locul moralităţii, orice dezbatere se reduce la o simplă confruntare politică, cu anumite rezultate concrete, materiale şi practice care trebuie atinse.

Hegel permite să se pună oarecum în lumină toată această saga. Dacă, în fapt, devenim conştienţi de noi înşine via celălalt, atunci “subiectul Ales” este, în orice caz, conştient de sine însuşi. El este stăpân prin naştere. În consecinţă, israelienii nu practică nici o formă de dialog cu mediul uman înconjurător, dat fiind că se nasc stăpâni. Pentru a fi corect cu israelienii, trebuie să recunosc că inexistenţa mecanismului lor de recunoaştere nu are nimic în comun cu sentimentele lor anti-palestiniene. De fapt, ei sunt chiar incapabili să se recunoască reciproc – Israelul şi israelienii au o lungă istorie de discriminare împotriva propriului popor (evreii de origine non-europeană, ca sefarazii, sunt ţinta discriminărilor elitei evreieşti, compusă aproape exclusiv din evrei de origine occidentală).

Dar evreii progresişti sunt diferiţi? Nu tocmai. Ca şi israelienii, şi asemeni oricărei formă de ideologie tribală şovină, se retrag, continuu, într-un discurs segregaţionist şi autocentrat care e puţin susceptibil să atragă pe cineva în afara lor înşişi. În consecinţă, aşa cum israelienii se înconjoară de ziduri, celulele evreieşti progresiste sunt deja închise în ciber-ghettouri care devin din ce în ce mai ostile în raport cu restul umanităţii, şi faţă de cei care se presupune că sunt tovarăşii lor.

Materialism istoric

Dacă cineva este incapabil să stabilească relaţii cu vecinii săi, care să fie fondate pe recunoaşterea celuilalt, atunci trebuie să existe o altă metodă de instaurare a unui dialog. Dacă este incapabil să înnoade un dialog fondat pe empatia cu celălalt şi cu drepturile celuilalt, atunci trebuie să găsim un alt mod de comunicare? Totul pare să indice că metoda dialogică alternativă a “aleşilor” reduce orice formă de comunicare la un limbaj materialist. Aproape toate formele de activitate umană, inclusiv dragostea şi plăcerea estetică, pot fi reduse la o valoare materială. Activiştii politici Aleşi sunt foarte informaţi în utilizarea acestei metode de comunicare.

Recent, scriitorul israelian ultra-zionist A. B. Yehoşua a reuşit să-i stânjenească pe mulţi lideri etnici evrei americani în timpul ultimului congres al American Jewish Committee, declarând: “Voi [evreii din diaspora], nu faceţi decât să schimbaţi cămaşa… voi schimbaţi ţările aşa cum se schimbă cămaşa.” De fapt, Yehoşua a fost supus la multă presiune în urma acestei ieşiri, şi nu a întârziat s-o regrete. Totuşi, percepţia lui Yehoşua, chiar dacă este departe de a fi originală, este dureros de veridică.

Este cât se poate de clar că unii evrei din diaspora, orientaţi politic, sunt angajaţi într-un dialog extrem de fructuos cu toate nucleele hegemonice posibile şi imaginabile. Critica lui Yehoşua era deosebit de avizată. După el, odată ce a devenit evident că o nouă ţară este pe cale de a deveni o superputere mondială, nu trebuie să se aştepte foarte mult timp până când se va vedea un val de evrei asimilaţi şi modernişti încercând să se infiltreze în elita guvernamentală. “Dacă, într-o zi, China va deveni prima superputere mondială”, a avertizat el, “evreii americani vor emigra în ea pentru a fi asimilaţi de societatea chineză, abandonând societatea americană.” [ http://www.amin.org/eng/uncat/2006/june/june30-1.html ]

În urmă cu vreo zece ani, în plină bătălie juridică între marile instituţii evreieşti şi băncile elveţiene, Norman Finkelstein se manifestă pentru a semnala că nu mai rămân decât foarte puţine lucruri din Holocaustul evreiesc (în trezorerile helvetice), cu excepţia diverselor forme industriale de presiune financiară în vederea obţinerii de compensaţii. După Finkelstein, nu era vorba despre nimic altceva decât de profit. Mă voi abţine de la orice critică pe subiectul compensaţiilor financiare ca atare, dar aparent, există oameni foarte rapizi când este vorba să-şi traducă durerea în bănuţi zornăitori. (Merită menţionat, referitor la acest subiect, că durerea poate fi transformată în alte valori, ca de exemplu valori morale şi valori estetice, nu doar în aur…) Totuşi, posibilitatea de a transforma durerea şi sângele în cheş se regăseşte în inima visului înşelător israelian, constând în a crede că antagonismul israelo-palestinian, şi îndeosebi problema refugiaţilor, ar avea o soluţie.

Ştim de unde s-a născut această falsă supoziţie. Israelienii, ca şi principalele instituţii evreieşti, sunt pe deplin convinşi că, dacă au putut parveni la o reglementare financiară cu germanii (şi cu elveţienii, de altfel), palestinienii ar fi la fel de fericiţi să le vândă pământurile, împreună cu demnitatea lor. Cum ajung israelienii la o convingere atât de ciudată? Pentru că ei ştiu în mod necesar mai bine decât palestinienii ceea ce palestinienii vor, în realitate. Cum? Pentru că israelienii sunt strălucitori, inteligenţi – ei sunt poporul ales. În plus, alesul nu încearcă măcar să se angajeze într-un dialog cu umanul din celălalt. La şaizeci de ani după Nakba, expulzarea masivă a indigenilor palestinieni, imensa majoritate a israelienilor şi a evreilor din lumea întreagă nu întreprinde măcar recunoaşterea cauzei palestiniene. Iar în privinţa arătării unei oarecare forme de empatie faţă de palestinieni, mai bine n-am mai vorbi despre ea!

Când li se vorbeşte israelienilor despre conflict, unul dintre argumentele pe care-l utilizează cel mai adesea este acesta: “Atunci când noi (evreii) am venit aici (în Palestina), ei (arabii) nu aveau nimic. Acum, ei au electricitate, locuri de muncă, maşini, servicii de sănătate, etc.” În mod categoric aşa arată eşecul recunoaşterii celuilalt. Este într-adevăr tipic pentru un colonialist şovin să-i impună celuilalt propriul sistem de valori. Alfel spus, israelienii aşteaptă de la palestinieni ca aceştia să împărtăşească împreună cu ei importanţa pe care ei înşişi o acordă achiziţionării bunurilor materiale. “De ce celălalt ar trebui să subscrie valorilor mele? Pentru că eu ştiu ceea ce este bine. De ce ştiu eu ce este Binele? Pentru că eu sunt cel mai bun.” Această abordare arogantă şi total materialistă este în mod evident nucleul viziunii pe care israelienii o au despre pace.

Militarii israelieni numesc aceasta “morcovul şi băţul”. Aparent, atunci când vorbesc despre palestinieni, în realitate ei au în minte nişte iepuri. Dar, oricât de bizar, şi chiar tragic, ar putea părea acest lucru, Maţpen, o mişcare de extremă stânga apărută în Israel, nu e prea diferită. Vizibil, militanţii săi nutreau visuri revoluţionare de secularizare a lumii arabe. În mod evident, ei ştiau ceea ce era bun pentru arabi. Cum de ştiau? Vă las să ghiciţi? Pentru că ei erau într-o manieră exclusivă şi şovinistă inteligenţi. Erau nişte marxişti din varietatea Aleşi. În consecinţă, n-am fost extraordinar de surprins când cu timpul, legendarul Maţpen “revoluţionar” şi neo-conservatorismul detestabil au fuzionat, în fapt, în unicul mesaj catastrofal: “Noi ştim mai bine decât voi înşivă ceea ce este bun pentru voi.”

Atât zioniştii cât şi evreii de stânga au un “vis al Noului Orient-Apropiat”. În vechea fantasmă a lui Peres, regiunea devine un paradis financiar, în cadrul căruia Israelul ocupă centrul însuşi. Palestinienii (precum şi alte ţări arabe) ar furniza industriilor israeliene (reprezentând Occidentul) mâna de lucru ieftină de care au nevoie. În schimb, arabii ar câştiga bani, şi ar cheltui aceşti bani pentru a cumpăra produse israeliene (occidentale). În visul iudeo-progresist, arabii abandonează Islamul, devin progresişti marxişti cosmopoliţi (nişte evrei est-europeni), şi se îmbarcă pentru o revoluţie mondială. Pe cât este de sinistru visul lui Peres, pe atât versiunea sa iudeo-marxistă este comică.

Aparent, în visul zionist, Israelul ar creea o coexistenţă duală în regiune, în care poporul palestinian ar fi un popor de sclavi eterni, ai căror stăpâni ar fi israelienii. În visul cosmopolit iudeo-progresist, Palestina Roşie va creea o coexistenţă duală într-o regiune în care poporul palestinian va fi constituit din sclavi eterni ai unei îndepărtate ideologii europene. Dacă există o diferenţă categorială importantă între cele două ideologii iudeocentrice, îmi vine greu să-mi dau seama.

Totuşi, după Hegel, sclavul este cel care face Istoria să înainteze. El este cel care luptă ca să-şi cucerească libertatea. El este cel care se transformă pe sine şi stăpânul este cel care sfârşeşte prin a dispărea. După Hegel, avem motive serioase să credem că viitorul regiunii aparţine palestinienilor, irakienilor şi lumii musulmane, la modul general. Una dintre manierele de a explica din ce motiv Israelul ignoră această înţelegere a Istoriei ţine de detaşarea pe care o impune mentalitatea exclusivistă a “Aleşilor”.

Bine aţi venit în ţara lui Cucu!

Doctorul Mustafa Barghuti, un medic palestinian care trăieşte şi munceşte în Cisiordania ocupată, a spus despre Israel că “încearcă să fie concomitent David şi Goliath” (Dr. Barghuti se exprima în cadrul unei dezbateri organizate în Camera Comunelor, la Londra, în 22 noiembrie 2000). După el, acest lucru ţine de imposibil. A afirmat de asemenea că “Israelul este probabil singura ţară care a bombardat vreodată un teritoriu pe care-l ocupa”. A găsit aceasta ca fiind ceva foarte ciudat, chiar bizar. Dar, să fii concomitent David şi Goliath este la fel de ciudat? Să distrugi propriul tău bun, este bizar? Nu. Nu şi dacă eşti nebun. Absenţa retro-viziunii (şi în acest caz, constând în a te vedea pe tine însuţi prin intermediul celuilalt) îi poate conduce pe oameni, ca şi pe naţiuni, în unghiuri ciudate şi obscure. Absenţa unei reţele care să fie susceptibilă să vă permită să discerneţi propria voastră imagine prin intermediul celuilalt, absenţa unui mecanism de corecţie pare ceva extrem de periculos.

Prima generaţie de lideri israelieni (Ben Gurion, Eşkol, Meir, Peres, Begin) a crescut în diaspora, în principal în Europa de Est. Condiţia de evreu trăitor într-un mediu non-evreiesc obligă la dezvoltarea unei conştiinţe de sine foarte puternice şi impune un anume tip de examen în oglindă. În plus, zionismul originilor este uşor mai dezvoltat decât alte forme de politică tribală evreiască, pentru simplul motiv că zionismul are ca raţiune de a fi transformarea evreilor într-un “popor ca toate celelalte popoare”. Aceasta implică un minim de viziune în oglinda pe care o constituie celălalt. Totuşi, nu a fost suficient pentru a înfrâna acţiunile agresive ale Israelului (ca Deir Yassin, Nakba, Kafr-Qassem, războiul din 1967, etc.), dar a fost mai mult decât suficient pentru a da israelienilor o lecţie de diplomaţie. Din 1996 încoace, noii lideri născuţi în Israel au condus ţara legitimaţi prin “alegeri” (Rabin, Netanyahu, Şaron, Barak, Olmert). Într-adevăr, în tinereţea lor, aceşti lideri au fost înconjuraţi de o intensă anxietate evreiască, depăşită, la vârsta adultă, de moştenirea “miracolului” din 1967, un eveniment care a transformat anumite ideologii “alese” în extravaganţă mesianică.

Această obsesie a puterii absolute, exacerbată de anxietatea zionistă cuplată cu ignorarea “celuilalt” conduce la o schizofrenie colectivă epidemică, atât în starea mentală cât şi în acţiune, o foarte gravă pierdere de contact cu realitatea, deschizând calea spre o utilizare excesivă a forţei. Recentul “al doilea război din Liban” a fost un exemplu manifest al acestei constatări. Israelul se răzbună cu tiruri de mitralieră împotriva copiilor care aruncă cu pietre, cu artileria grea şi rachete împotriva ţintelor civile în urma unei insurecţii sporadice, şi printr-un război total după un incident frontalier minor. Acest comportament nu are nevoie să fie explicat prin intermediul instrumentelor analitice politice, materialiste sau sociologice. O înţelegere cu mult mai profundă ar putea fi dobândită situând conflictul într-un cadru filosofic, care permite o mai bună înţelegere a originilor paranoii şi a schizofreniei.

Primul-ministru israelian, reprezentându-i concomitent şi pe David şi pe Goliath, poate vorbi despre vulnerabilitatea Israelului, despre durerea evreiască şi despre mizeria evreiască, în aceeaşi frază, exact înainte de a lansa o ofensivă militară masivă împotriva întregii regiuni, în fraza următoare. Un asemenea comportament nu poate fi explicat decât dacă se vede în el o formă de maladie mentală. Aspectul comic/tragic al acestuia, este că cei mai mulţi dintre israelieni nu-şi dau nici măcar seama de faptul că ceva teribil este pe cale să se producă. Poziţia de stăpân prin naştere conduce la absenţa “mecanismului de recunoaştere”. Inevitabil, acest lucru conduce la orbire. Absenţa mecanismului de recunoaştere are drept consecinţă un psihic fracturat, participând concomitent şi la figura lui David, şi la aceea a lui Goliath.

Se pare că nici Israelul, nici israelienii nu sunt în măsură să mai participe vreodată la vreun oarecare dialog în adevăratul sens al cuvântului. “””

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: