The Jewish Experience (by Gilad Atzmon)


“”” For more than half a century, those who have been trying to combat the forces that are behind the Israeli paradigm have been identifying Israeli policies and practice with Zionism and Zionist Ideology. I am afraid to say that they were wrong all the way along. Indeed, Zionism’s project dictates the plunder of Palestine in the name of Jewish national aspiration. It is also true to argue that Israel has been rather efficient in translating the Zionist philosophy into a devastating oppressive and murderous practice. Yet, Israelis, or more precisely, the vast majority of Israeli-born secular Jews, are not motivated or fuelled by Zionist ideology. Its spirit or symbols are virtually meaningless to them. As bizarre as it may sound to some, Zionism is either a foreign or just an archaic notion for most Israeli-born secular Jews.

Since the vast majority of Israelis are confused by the notion of Zionism, most forms of criticism that would label itself as anti-Zionist would have hardly any effect on Israel, Israeli politics or on the Israeli people. In other words, in the last sixty years, those who have been using the paradigm of Zionism and its antipode have been preaching to the converted.

A total review of the amalgam formed by Israel, Zionism and Jewishness is now overdue.

Intimate Departure

Once a year around Easter, my family leaves me behind for two weeks. My wife Tali and our two kids Mai (12) and Yann (7) make their way to Israel. My wife calls it a family visit, she insists that the kids must see their close relatives and my views on Israel, Jewish identity and global Zionism should never stand in the way or interfere with family matters. For the obvious reasons, I myself never go to Israel. I had decided ten years ago that unless Israel becomes a state of its citizens, I have nothing to do there.

In our first parental years in London Tali and I had some discussions about her favourite choice of Easter break. Initially I didn’t approve. I insisted that schlepping innocent youngsters to the apartheid ‘Jews only state’ would contribute little to their future well-being, and in fact, it may distort their ethical senses. In those early parental years Tali dismissed my fears, she argued that our kids should be treated as free human beings. They must be entitled to see their family and it is down to them to make up their minds when they are ready to do so.

When our kids were very young, I found it pretty difficult to sustain my argument. Mai and Yann didn’t have any interest in political or ethical complexities. However, as my kids grew up, their journey in and out of the Hebraic shtetl had become a major education chapter for myself more than for anyone else. Observing my kids transformed into light Israelophiles opened my eyes. I happened to grasp the impact of Israel and Zionism through the juvenile eyes of my British kids. I had learned to admit how easy it may be to fall in love with Israel.

My kids love it there. They adore the blue sky, they go on and on about the sea and the sandy beaches. I guess that they love humus and falafel. It doesn’t take a genius to realise that everything I have mentioned so far belongs to the land – i.e., Palestine rather than the state – i.e., Israel. However, it doesn’t end there. They also love to talk in Hebrew surrounded by Hebrew speakers, to laugh in Hebrew and even to get upset in Hebrew. They love the Hebraic Chutzpah that is inherently entangled with the Israeli openness. At the end of the day, Hebrew is their mother tongue.

When Tali and the kids land in cloudy London they happen to be confused and lost for a while. Tali becomes slightly nostalgic about the successful theatrical career she left behind. This obviously makes a lot of sense. The case of my kids is slightly more complicated. They are Brits. Though Hebrew is their mother tongue, English is their first language. In London they clearly miss some liberties they celebrated there: they want to keep on playing in the open fields, to bathe in the glorious Mediterranean sun overwhelmed by the dry spring blossoms. But far more noticeably, Israel resolves what seems as their inevitable emerging identity complex. While here in London they are troubled with their ethnic identity, they can never decide who they are, whether they are ex-Israelis, ex-Jews, Secular Jews, Christian by culture, the descendents of a Hebrew speaking Palestinian, the son and daughter of a notorious proud self-hater and so on. In Israel, and especially with their family around, none of those questions come into play. The Israelis tend to accept you as a qualified brother as long as you are not an Arab. While in multi-ethnic London my kids are often confronted with some obvious questions regarding their origin, questions they find hard to tackle a lot because of myself and my stand, in Israel those questions are non-existent.

When my kids come back to London, for a week or so they make me feel as if it is me and my lunacy which imposed these winter exilic conditions upon them. Deep inside I know that they are absolutely right. ‘Tough’, is all I can say in my defence.

For a week or so after their return my kids become light Zionists. It is not that they dispute what I say about Palestine, it is not that they develop any sense of Jewish national aspiration, it is not that my kids are blind to the suffering of the Palestinian people either. In fact my seven-year-old son is horrified by the gigantic wall and can’t stop asking about the people who live behind it. But, there is something they experience in Israel, something that makes Zionism into the biggest successful Jewish Diaspora narrative for over two millennia. It is not the ideology that makes Zionism successful, my kids do not care about ideology, they probably do not know what the word means. It is not the politics either, my kids do not know much about politics. It is all about belonging. Zionism is a symbolic identifier and it provides the Diaspora Jews with a symbolic order. It gives a signifier to every possible appearance, it creates a coherent and consistent world. It gives name to the sea, the sky, the sun, the land, brotherhood, yearning and friendship. But it also gives a name to the enemy, the goyim and even the self-haters. Zionism is a lucid world order, unfortunately it is merciless and murderous as well.

Through the eyes of my young kids I have an opportunity to study the meaning of Israel rather than its politics or practices. Through them I can see what Israel is there to offer and how forceful it may be. Analysing my children’s empathic relationship with Israel, I have now grasped that the contemporary Jewish experience is premised on two inherent sets of dialectics. One is set between Eretz Yisrael and the Diaspora, the other can be formulated as ‘love yourself as much as you hate anyone else’.

Eretz Yisrael and the Diaspora

“I am a human being, I am a Jew and I am an Israeli. Zionism was an instrument to move me from the Jewish state of being to the Israeli state of being. I think it was Ben-Gurion who said that the Zionist movement was the scaffolding to build the home, and that after the state’s establishment it should be dismantled.”Leaving the Zionist ghetto’ in an Interview with Ari Shavit, 25 July 2007) (Avraham Burg, ‘

As far as Israeli-born secular Jews are concerned, Zionism means very little. If Zionism is there to maintain that Jews are entitled to national home in Zion, the Israeli-born Jew lives this very realty to start with. For him/her, Zionism is a remote historical chapter associated with an old picture of a man with a big black beard (Herzl). For the Israelis, Zionism is not a transformation awaiting to happen, it is rather a boring, tedious, dated and dull historical chapter on the verge of bla bla. It is far less interesting than contemporary Olmert’s cash envelops or Obama turning into an Israeli Spokesman. Indeed, for the new Israelites, GalutGalut. Like other migrant populations, they just search for a better life. It must be mentioned that for most Israelis, Israel is far from being a heroic glorious location. Naturally, after 60 years with the same woman, one may fail to see her beauty anymore. (Diaspora) has some bad connotations. It is associated with ghettos, with shame and persecution, yet, this term doesn’t ascribe to downtown Manhattan or London’s Soho. In other words, Israelis do not tend to identify their migration out of Israel as a return to the

The so-called ‘Israeli’ i.e., an Israeli-born secular Jew, the successful product of post-revolutionary Zionism, is now so used to his existence in the region that he has lost his Jewish survival instinct. Instead, he adopts the most hedonistic interpretation of Western enlightened individualism that abolishes the last reminiscence of tribal collectivism. This may explain why Israel had been defeated in the last Lebanon war. The new Israeli doesn’t see any real reason to sacrifice himself on a collective Jewish altar. He is far more interested in exploring the pragmatic aspects of the philosophy of ‘good life’. This may explain as well why the Israeli military cannot tackle the growing threat of Qassam rockets. In order to do so, Israeli generals need to implement some courageous ground tactics. Seemingly, they learned their lesson in Lebanon: hedonistic societies do not produce Spartan warriors and without real warriors at your disposal you may better off fighting from afar. Instead of sending special infantry units into Gaza at dawn, it is apparently far easier to drop bombs on populated neighbourhoods or alternatively to starve its habitants to submission. Needless to say, the Palestinians, the Syrians, the Hezbollah, the Iranians and the entire Muslim world see it all. Day by day they review the Israeli cowardice tactics, they know that Israel’s days are numbered.

As interesting as it may sound, the Israelis are not that concerned with their fatal inevitable emerging reality, at least not consciously. Because their tribal survival instinct has been replaced by enlightened individualism, the young Israeli is concerned largely with personal survival rather than with any collective plan. The Israeli can go as far as asking, “how the hell can I get out of here?” The new secular Israeli Jew is an escapist. As soon as he/she finishes his/her compulsory duty, he or she would either rush to the airport or learn how to ’switch off’ all news channels. The amount of Israelis who leave their homeland is growing by the day. The rest, those who are doomed to stay, develop an apathetic culture of indifference.

Beaufort and Sderot

I recently watched Beaufort, an Israeli award winning war film. Though I wasn’t at all overwhelmed with the cinematic achievement, the film is an astonishing exposure of Israeli fatigue and defeatism. The film tells the story of an IDF special infantry unit (Golany) that is dug-in in a bunker within a Byzantine fortress on top of a mountain in southern Lebanon. The plot takes place days before the 1st Israeli withdrawal from Southern Lebanon (2000). As it happens, the Israeli platoons are surrounded by Hezbollah warriors. Days and night they live in trenches, hide in concrete shelters and are subject to constant barrages of mortars and missiles. Though they all plan life after that hell they are caught into, they happen to die one after the other by an enemy they don’t even see.

The Israelis loved Beaufort, the world was slightly less convinced of its cinematic quality. If you ask yourself why the Israelis loved it so much, here is my answer. For the Israelis, the situation in the Beaufort is an allegory of a state that comes to realise its temporality and futile existence. As much as the Israeli soldiers are dreaming to run away as far as they can get, whether it is settling in NYC or ‘getting stoned’ in Goa, the Israeli society is coming to terms with its doomed fatality. Like the soldiers in the film, the Israelis want to become Americans, Parisians, Londoners and Berliners. The numbers of Israelis who are queuing for Polish passports are increasing by the day. Beaufort the film is a metaphor of a society that comes to terms with itself being in a siege. A society that comes to realise that there maybe no escape route whether it is a physical one or by the means of growing indifference. The film can be interpreted as a parable of a society that comes to terms with the gravest notion of its own temporality.

Interestingly enough, as much as the soldiers in the Beaufort and the people of Sderot or Ashkelon are confused by their will to leave everything behind and to run for their life, as much as they can’t see the point in clinging to where they are, for the Diaspora Jew, Israel is nothing less than a lucid model of glory. Israel is both the meaning and the meaning in its making. For the Diaspora Jew, Israel is the symbolic transformation aiming at liberation and even redemption of the Jewish misery. Israel is everything the Diaspora Jew is not. It is full of chutzpah, it is forceful, it is militant, it stands for what it believes in. Accordingly, for a young Jew from Golders Green or Brooklyn, making Aliyah or even just joining what he or she mistakenly regards as the heroic Israeli army, is far more glorious than joining dad’s law firm, dental studio, or accountant company.

Being horrified by the remote possibility that my kids may surprise me one day by suggesting that they may consider spending some time in Israel on their own without their mother’s parental guidance, I recently started to grasp that which Israel is there to offer world Jews. In fact, not many Jewish parents would stop their son or daughter from joining the IDF, why should they? The IDF is a very safe army to be in, it avoids ground battle, it kills from afar, it values its soldier as much as it loves inflicting the ultimate pain on others. Every Jewish father must accept that it may be useful for his youngster to learn how to drive a tank, fly a helicopter or shoot an MK 47. Unlike the shockingly under-equipped Palestinian warriors who die in vast quantities on a daily basis, the Israeli soldiers hardly risk their lives. Hence, the heroic Aliyah and even joining the IDF, seems to be a safe adventure, at least for the time being.

Though it is rather clear that most young Diaspora Jews choose to get on with their lives wherever they are and to avoid ‘taking advantage of’ the Zionist Aliyah challenge, Zionism still provides them with a symbolic identifier. Zionism and its Aliyah operators offer them the opportunity to either identify with the few who went that far or to themselves become soldiers in one of the strongest armies in the world.

Wandering Around

Zionism invented the Jewish nation and set its national home, Israel, into a devastating conflict that is now taking a global shape and has become a serious global threat. Yet, for the Israelis, those who happen to be in the eye of the storm, ‘Zionism’ means very little. Israelis join the IDF not because they are Zionists but because they are Jews (as opposed to the Muslims around them). This crucial realisation may convey a new meaning for the notion of the ‘wandering Jew’. The dialectic that is set between the Diaspora and Eretz Yisrael leads towards a counter flow of migration, aspiration and yearning. The Diaspora Jews are aspired by Israel in the light of the Zionist fantasy, the Israeli Jews, on the other hand, are determined to escape their emerging siege. The Diaspora is heading towards Eretz Yisrael, the Israeli Jews, at large, are desperate to get out.

This counter flow of migration/aspiration is far from being a matter of contingency, in fact it is the direct product of the holy Judaic scriptures. As I explored in my ‘Esther to AIPAC’ paper[1], more and more Bible scholars are now disputing the historicity of the Bible. Seemingly, the Bible is for most part “written after the Babylonian Exile and whose writings rework (and in large part invent) previous Israelite history so that it reflects and reiterates the experiences of those returning from the Babylonian exile.”

Consequently, the Bible, being an exilic text, leads to a fragmented reality in which the Diaspora Jew yearns for ‘homecoming’ yet once at home, the ideology loses its appeal. The case of Zionism is shockingly similar, it has managed to aspire some Jews about Zion, yet, once in Zion, the ideology fails to provide for the domestic adventure.

We can clearly detect a dialectic tension between Zionism, a Diaspora Jewish identity and Israeliness, which is largely related to the Hebraic project. Zionism and Israel are two diverse poles that together form the contemporary Jewish Experience.

Love Yourself as much as you Hate Everyone Else

Once we understand the dialectic opposition between Eretz Yisrael and the Diaspora, we are ready to move on and reflect upon the unique complimentarily relationships between the two.

As much as Eretz Yisrael and the Diaspora establish a counter flow of aspiration and migration, Israel is there to establish a coherent and consistent symbolic interpretation of Jewish tribal chauvinism and supremacy. Israel makes ‘love yourself as much as you hate everyone else’ into a devastating reality, in which the self-lover happens to be capable of inflicting the ultimate pain on his surrounding neighbours.

In order to understand the Jewish concept of self-loving, we may have to reflect first on the issue that makes this particular form of personal emotional consciousness take place: the issue of chosenness.

While the religious Judaic understanding of Jewish chosenness is realised as a moral burden in which Jews are ordered by God to stand as a model of ethical behaviour, the secular Jewish interpretation is reduced into a banal chauvinist form of racially orientated supremacy. It clearly encourages those who are lucky enough to have a Jewish mother to love themselves blindly. It is crucial to mention at this stage that in most cases Jewish supremacy would lead to a certain level of dismissal of the elementary rights of the other. In many cases it leads toward animosity and even hatred whether latent or manifest.

It is this supremacy which stands at the heart of the Zionist claim for Palestine at the expense of its indigenous inhabitants. But it obviously doesn’t end with Palestine, the radical manifestation of Jewish lobbying for extension of the “War Against Terror” as expressed, for instance, by the AJC is just another example. I would never dare say that this type of war mongering is inherent to Jews (as people), yet, unfortunately, it is rather symptomatic to Jewish tribal political thinking left, right and centre. Thus, it shouldn’t take us by surprise that at the forefront of the struggle for humanism and universal ethics we meet Jews such as Jesus, Spinoza and Marx. These people who went out of their way to introduce a notion of brotherhood stood primarily against the tribal supremacy they found in themselves and in their cultural heritage. They above all protested against what was familiar to them and suggested brotherhood and love instead.

However, we may note that Jesus, Spinoza and Marx, didn’t manage to transform the Jews (as a collective), though they had a bit of success with some of them. Seemingly, the move from hard-core dogmatic monotheistic tribalism towards tolerant pluralist universalism is on the verge of the impossible. Indeed, more than a few Jews have managed to leave God behind, as we know some had become Marxists but somehow even many of those remained loyal to their monotheistic tribally exclusive ‘Jews only’ philosophy (Bund, JAZ). Others moved as far as becoming a ‘nation like other nations’ (Zionism) except that they made sure they cleansed and killed those who didn’t fit ethnically to their vision of themselves (1948 Nakba). Some became so liberal and cosmopolitan that they managed to reduce contemporary global conflict into a simplistic take on ’soft drink’. “People who drink Coca Cola do not fight each other”, they informed us. This may be the truth, however, as it seems, the Coke drinkers have recently killed 1.5 million Iraqis all in the name of ‘democracy’.

It is extremely crucial to mention that many Jews have managed to assimilate and to leave their tribal traits behind, they operate as ordinary human beings. They have nothing to do with Bund, Neocons or Zionism. Seemingly, those truly liberated beings are not the subject of my study, and I can only wish them luck and success.

However, though Jews are divided between themselves on many things, they are united in fighting those who they collectively identify as their enemies. It took me a while to realise that those who operate under the exclusive Jewish banner within the Palestinian solidarity and the Anti-War movements are primarily concerned with fighting any references to Jewish lobbying or Jewish power.

One explanation was provided earlier on. Zionism per se, has little to do with Israel, it is an internal Diaspora Jewish discourse. Consequently, the debate between Zionists and Jewish anti-Zionists has no significance on Israel or the struggle against Israeli actions. It is there to keep the debate within the family while planting more confusion amongst the goyim. It allows the Jewish ethnic campaigner to maintain that “not all Jews are Zionists, in fact there are almost two dozen ‘Jewish Anti Zionists’ around the world”. As pathetic as it may sound, this dull argument has been good enough to effectively shatter any criticism of Jewish ethnocentric lobbying that may have been voiced the last four decades. Seemingly (and unfortunately), when it comes to ‘action’, the Zionists and the so-called Jewish ‘anti’-Zionists are acting as one people. Why are they acting as one people? Because they are one people. Are they really one people? It doesn’t matter as long as they themselves believe to be or act as if they are. And what is it that makes them into one people? They probably hate everyone else as much as they love themselves.

There is an old Jewish saying, “Tell me who your friends are and I will tell you who you are”, it would be most appropriate to amend it into a far more refined reading of Jewish contemporary tribal politics. “Just tell me who you hate and I’ll tell you who you are”. If, for instance, you hate Finkelstein, Atzmon, Blankfort, Mearsheimer & Walt and so on, you must be Jewish. If you just don’t agree with any of the above you can actually be anyone.

Hatred and even personal loathing is sadly symptomatic to Jewish tribal politics, probably something to do with Jewish politics being marginal and defined by negation. Noticeably, Israel has managed to perfect it and give it real new meaning. While the Diaspora Jew is entitled to love himself, his hatred to the other is largely suppressed. As much as some Jews may like to follow their religious calling and spit on churches[2] or just destroy the lives of prominent academics and artists, hatred and violence is not tolerated within the contemporary Western discourse. This is exactly where Israel comes into play. As much as the Israelis love themselves, they are capable of hating anyone else. They are capable of starving millions of Palestinians, they are capable of killing when they feel like it. Israel made ‘love yourself/ hate everyone else’ into a viable practice. It resolved the most inherent ambivalent tension having to do with self-loving while being amongst others. Israel doesn’t just hate Prof. Finkelstein, it is capable of detaining and deporting him as well. Israel doesn’t just hate the Palestinians, it is equally capable of starving them, locking them behind walls and barbed wire, bombing them and even nuking the hardliners when the time is ripe.

This is the most frightening aspect of complimentarily between Eretz Yisrael and the Diaspora. It is the materialisation of a hate-ridden society. After two millennia of wandering, the newly reformed national Jew is capable of not just hating but also of inflicting the ultimate pain on those he may hate.

Exploring the Jewish Question

Once a year, around Easter, my family leaves me behind for two weeks. My wife Tali and our two kids Mai and Yann make their way to Israel. I can clearly see how much they love it there. I can clearly understand what is it that they love there. Gladly, I can say that at least for the time being, my kids are not madly in love with themselves and do not see themselves as part of any tribal collective. Consequently, they do not hate anyone either.

However, through their experience I can see what Israel is there to offer, especially to those who do not dwell there. I can see how successful the Israeli adventure looks from afar. Through their experience I learn about the dialectic between the Israel/Hebraic domestic quest and the Zionist/Diaspora aspiration. The negation and complimentarily between the Hebraic and the Diaspora is the essence of contemporary Jewish experience.

If we want to tackle the crimes committed by Israel and the evil promoted by global Zionist lobbies, we better initiate a profound study of the Jewish question and the Jewish experience. It is not just Israel or Zionism but rather the unique devastating amalgam of complexity formed by both. Unless we question the Jewish experience, we are doomed to continue wasting our time employing irrelevant archaic 19th century terminology that has nothing to do with the conflict.

Once we are brave enough to explore the Jewish question and Jewish identity we may be able to understand that Israeli apartheid is not just political circumstances, it is actually a natural outcome of a particular racially orientated tribal philosophy. The Israeli wall is not a political measure but rather a manifestation of an exclusive racist attitude that stands at the core of the Jewish notion of segregation. Once we stand up and insist upon interpreting Israeli/Zionist scrutinising of the Jewish question we may as well grasp why Senator Obama rushed to the AIPAC conference three hours after his nomination for the Democratic Party was secured. The set of promises made by Obama, Clinton and McCain in AIPAC a few days ago is in fact a true reflection of the contemporary Jewish experience. The senators feed the Jewish American prominent lobbyists exactly with the food they want to swallow. At the expense of the Palestinians, Iraqis, Syrians, Iranians and billion Muslims, American politicians openly promise that America will keep being biased. Seemingly, America prefers to appease its tiny Jewish minority instead of being an international mediator and a true genuine negotiator.

I would strongly argue that in the light of the crimes committed by the Jewish state in the name of the Jewish people, we are perfectly entitled to question the philosophy and praxis involved with Jewish experience. We should never be intimidated by Jewish ethnic activists and Zionist smear campaigners.

Since Jews do not form a race but largely succumb to some different forms of collective, racially orientated politics, we shouldn’t be afraid of touching the matter. Once we take it as a given that Jews do not form a race, the study of Jewish identity and politics is neither racism nor essentialism. It is actually the very opposite, it is in fact a critical reading of racist ideology and its inherent supremacy.

Those of us who regard Israel and Zionism as the grave danger to world peace must pursue in this study. Rather than focusing separately on Zionism or Israel, we must learn the unique amalgam of complexity that is formed by both. This dialectic compound shapes the contemporary notion of Jewish Experience. Zionism in itself is no more than a decoy. It is there to grab our attention and divert our focus. Seemingly our attack on Zionism has no significance on Israel, its policies and its people. At the most, it disturbs some Zionist Jews.

As much as the study of the ‘Jewish Experience’ may help us to save millions of lives of Palestinians, Iraqis, Syrians and Iranians, it is also a Jewish collective interest to understand the true nature of the Jewish experience and politics. At the end of the day, it is Jewish politics (rather than religion) that may eventually demonise the entire Jewish collective for the next millennia to come. It is a Jewish collective interest to stop the political beast before it is too late.

I owe it to my Palestinian brothers and sisters, I owe it to myself, I owe it to Yann and Mai, I want to make sure that by the time they protest against my own ‘anti-Jewish experience’ I’ll be clever enough to discuss it all with them in an open and thoughtful manner.


[2] According to Dr. Israel Shahak, in his book Jewish History, Jewish Religion, this practice has ancient roots and has become increasingly commonplace: Dishonoring Christian religious symbols is an old religious duty in Judaism. Spitting on the cross, and especially on the Crucifix, and spitting when a Jew passes a church, have been obligatory from around AD 200 for pious Jews. In the past, when the danger of anti-Semitic hostility was a real one, the pious Jews were commanded by their rabbis either to spit so that the reason for doing so would be unknown, or to spit onto their chests, not actually on the cross or openly before the church. “””



“”” Timp de mai mult de jumătate de secol, cei care au încercat să combată forţele care se află în spatele modelului israelian au identificat politica şi praxisul israeliene cu zionismul şi ideologia zionistă. Îmi pare rău să le spun că s-au situat de la început şi până la sfârşit alături de subiect. Cu certitudine, proiectul zionist dictează jefuirea Palestinei în numele unei ambiţii naţionale evreieşti. Este de asemenea corect să afirmăm că Israelul s-a arătat mai degrabă eficace în traducerea filosofiei zioniste într-o practică devastatoare de opresiune şi de crimă. Totuşi, israelienii, sau mai precis marea majoritate a evreilor laici născuţi israelieni, nu sunt motivaţi, nici impregnaţi de ideologia zionistă. Spiritul sau simbolurile acesteia nu le spun practic nimic. Oricât de bizar ar putea aceasta să pară unora, zionismul este fie o noţiune străină, fie pur şi simplu o noţiune arhaică pentru cei mai mulţi dintre evreii laici născuţi în Israel.

Având în vedere că marea majoritate a israelienilor sunt dezorientaţi în raport cu noţiunea de zionism, cele mai multe dintre formele de critică ce s-ar defini ca antizioniste nu ar avea decât puţin efect asupra Israelului, asupra politicii israeliene sau asupra poporului israelian. Altfel spus, în timpul ultimelor şaizeci de ani, cei care au recurs la paradigma zionismului nu au făcut decât să predice unor convertiţi.

Se impune deci un examen aprofundat al magmei formate de către Israel, zionism şi iudeitate.

Plecarea familială

În fiecare an, spre Paşte, familia mea mă lasă singur timp de două săptămâni. Tali, soţia mea, şi copii noştri, Mai (doisprezece ani) şi Yann (şapte ani) pleacă în Israel. Soţia mea numeşte aceasta o vizită familială, ea insistă ca cei doi copii să-şi vadă rudele apropiate şi e exclus ca opiniile mele în privinţa Israelului, a identităţii evreieşti şi a zionismului planetar să impieteze cumva cu problemele familiale. Pentru motive evidente, eu însumi nu merg niciodată în Israel. Am decis în urmă cu vreo zece ani că, atâta timp cât această ţară nu va deveni cea a tuturor cetăţenilor ei, nu am ce căuta acolo.

În timpul primilor noştri ani, la Londra, am avut în mai multe rânduri discuţii cu Tali asupra opţiunii ei predilecte din perioada pascală. La început, nu eram de acord. Argumentam astfel: să târâi nişte copii inocenţi spre Statul de apartheid “rezervat doar evreilor” nu risca să contribuie la viitoarea lor bunăstare şi putea chiar să le corupă simţul etic. În timpul acestor ani, Tali îmi modera temerile, argumentând că cei doi copii ar trebui să fie trataţi ca nişte fiinţe omeneşti libere. Ei trebuie să aibă dreptul de a-şi vedea familia, şi lor le va reveni sarcina să-şi facă o opinie atunci când vor fi în stare.

Atunci când copiii noştri erau încă foarte mici, îmi era greu să-mi păstrez poziţiile. Mai şi Yann nu aveau nici un interes pentru complexităţile politicii sau ale eticii. Totuşi, pe măsură ce copiii noştri au crescut, dus-întorsul lor spre ştetl ebraic a devenit un capitol educativ important, mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Faptul de a observa că cei doi copii se transformă încetul cu încetul în israelofili light mi-a deschis ochii. Am înţeles atunci impactul Israelului şi al zionismului, prin intermediul ochilor copiilor mei british. Am învăţat să admit cu câtă uşurinţă se poate îndrăgosti cineva de Israel.

Copiilor mei le place să se afle acolo. Adoră cerul albastru, îşi petrec timpul în mare şi pe plajele nisipoase. Îmi imaginez că le place hummus şi falafel. Nu este nevoie să fii un geniu ca să realizezi că tot ceea ce am menţionat până aici are legătură cu pământul – adică Palestina – şi nu cu Statul – adică Israel. Dar nu sunt doar acestea. Copiilor mei le place şi să vorbească ebraica în imersiune printre oamenii care o vorbesc, le place să râdă în ebraică, şi le place chiar să fie supăraţi în ebraică! Le place şuţpah (tupeu) ebraic, care este inerent caracterului deschis al israelienilor. În cele din urmă, ebraica este limba lor maternă.

După ce aterizează într-o Londră înnourată, Tali şi copiii sunt morocănoşi şi pierduţi pentru o vreme. Tali devine lejer nostalgică pentru strălucitoarea carieră teatrală pe care a abandonat-o acolo. Acest lucru este uşor de înţeles. Dar cazul copiilor mei este puţin mai complicat. Ei sunt britanici. Deşi ebraica este limba lor maternă, engleza este prima lor limbă. La Londra, ei sunt lipsiţi evident de unele dintre libertăţile de care se bucurau acolo: ei vor să continue să se joace în aer liber, să se scalde sub formidabilul soare al Mediteranei în timpul unei primăveri lipsite de orice picătură de ploaie. Dar ceea ce este încă şi mai remarcabil, este faptul că Israelul rezolvă ceea ce pare să fie complexul lor identitar care se manifestă inevitabil. Când se află la Londra, sunt neliniştiţi în privinţa identităţii lor etnice, sunt incapabili să decidă cine sunt: sunt oare ex-israelieni, ex-evrei, evrei laici, creştini prin cultură, copiii unui palestinian care vorbeşte ebraica, fiul şi fiica unui celebru self-hating Jew mândru că este ceea ce este, şi aşa mai departe. În Israel, şi îndeosebi înconjuraţi de familie, nici una dintre aceste întrebări nu intră în joc. Israelienii sunt înclinaţi să te admită ca frate, orideunde aţi veni, numai să nu fii arab. În timp ce în Londra multietnică, cei doi copii ai mei sunt adesea confruntaţi cu întrebări evidente în ceea ce priveşte originea lor, pe care le gestionează dificil, în bună parte din cauza mea şi a poziţiilor mele, în Israel, aceste întrebări nici nu se pun.

Atunci când copiii mei se întorc în Londra, am impresia, timp de o bună săptămână, că eu şi nebunia mea suntem cei care le-am impus condiţiile acestea de exil hivernal. Dar, în adâncul meu, ştiu că ei au pe deplin dreptate. Tot ceea ce pot spune ca să mă apăr este: “Greu, greu!”

O săptămână sau două după întoarcerea lor din Israel, copiii mei devin zionişti light. Nu e vorba că ar contesta ceea ce spun în privinţa Palestinei, nici că ar dezvolta vreun oarecare sentiment de aspiraţie naţională evreiască, nici că ar fi orbi la suferinţa poporului palestinian. De fapt, băiatul meu, care are şapte ani, este atât de oripilat de zidul gigantic încât nu se opreşte din întrebările despre oamenii care trăiesc de cealaltă parte. Dar există ceva a cărei experienţă o fac în Israel, şi acest ceva ceva este ceea ce face din zionism cea mai reuşită dintre poveştile şi legendele evreilor din Diaspora din ultimele două milenii. Nu ideologia este ceea ce face succesul zionismului, copiilor mei nu le pasă de zionism, probabil că nici nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt. Nu este vorba nici despre politică, cei doi copii ai mei nu ştiu mare lucru despre politică. Nu, este vorba despre apartenenţă. Zionismul este un identificant simbolic, el furnizează diasporei evreieşti un nivel simbolic. El dă un semnificant tuturor aparenţelor posibile, crează o lume coerentă şi încărcată de sens. Dă un nume mării, cerului, soarelui, pământului, fraternităţii, speranţei şi prieteniei. Dar dă, de asemenea, un nume inamicului, goymilor, şi chiar la self-hating Jews. Zionismul este o ordine a lumii luminoasă dar, din nefericire, este o ordine neîndurătoare şi ucigaşă.

Prin ochii copiilor mei, am avut oportunitatea studierii semnificaţiei Israelului, dincolo de politica şi practicile sale. Prin ei, pot vedea ce are Israelul de oferit, şi cu ce putere. Analizând relaţia empatică dintre copiii mei şi Israel, am înţeles, acum, că experienţa contemporană evreiască este fondată pe două ansamble dialectice esenţiale. Unul este legătura dintre Ereţ Israel şi Diaspora, şi celălalt poate fi formulat astfel: “Iubeşte-te tu însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi!”

Ereţ Israel şi Diaspora

“Sunt o fiinţă omenească, sunt un evreu şi sunt un israelian. Zionismul a fost un instrument care m-a făcut să trec de la starea de evreu la starea de israelian. Cred că Ben Gurion este cel care spunea că mişcarea zionistă era eşafodajul pentru a construi casa şi care, după stabilirea Statului, trebuia să fie demontat.” (Avraham Burg, autorul lucrării Leaving the Zionist ghetto, într-un interview cu Ari Şavit, în 9 iunie 2007)

În ceea ce priveşte evreii laici născuţi în Israel, zionismul înseamnă foarte puţin. Dacă zionismul are ca sarcină să afirme că evreii au dreptul la un cămin naţional în Zion, evreul născut în trăieşte deja această realitate încă de la naştere. Pentru el/ea, zionismul este un capitol istoric aparţinând trecutului, asociat fotografiei în sepia a unui bărbat arborând o mare barbă neagră (un anume Theodor Herzl). Pentru israelieni, zionismul nu este o transformare aşteptată, este mai degrabă un capitol istoric plictisitor, obositor, depăşit şi fără interes, la limita bla-bla-ului. Este mult mai puţin interesant decât noutăţile zilei: şpăgile luate de Olmert, sau transformarea lui Obama în purtător de cuvânt israelian! De fapt, pentru noii israeliţi, Galut (Diaspora) are câteva conotaţii negative. Ea este asociată ghettourilor, ruşinii şi persecuţiilor, deşi acest termen nu se aplică nici centrului Manhattanului, nici cartierului londonez Soho. Înţeleg prin aceasta că israelienii nu au tendinţa de a identifica emigraţia lor din Israel cu o întoarcere în Galut. Ca şi alte populaţii migratoare, ei caută pur şi simplu o viaţă mai bună. Este necesar să menţionăm că, pentru cei mai mulţi dintre israelieni, Israelul este departe de a fi un loc eroic şi glorios. Desigur, după şaizeci de ani împreună cu aceeaşi femeie, poate fi dificil să-i vezi frumuseţea.

Pretinsul “israelian”, adică evreul laic născut în Israel, acest produs minunat al zionismului postrevoluţionar, s-a obişnuit de acum atât de mult cu existenţa în regiune încât şi-a pierdut instinctul evreiesc de supravieţuire. În locul acesteia, el adoptă interpretarea cea mai hedonistă posibilă a individualismului luminat occidental, care aboleşte ultimele reminiscenţe ale colectivismului tribal. Aceasta explică poate de ce Israelul a fost învins în ultimul război din Liban. Israelianul nou nu mai vede nici cel mai mic motiv să se sacrifice pe un altar colectiv evreiesc. Este cu mult mai interesant să exploreze aspectele pragmatice ale filosofiei “vieţii frumoase”. Acest lucru explică fără îndoială şi motivul pentru care armata israeliană este incapabilă să rezolve ameninţarea crescândă a rachatelor Qassam. Pentru aceasta, generalii israelieni trebuie să conceapă o formă oarecare de tactică terestră curajoasă.

Aparent, ei au reţinut lecţia libaneză: societăţile hedoniste nu produc războinici spartani, şi fără războinici reali la dispoziţie, aveţi interes să vă retrageţi şi să vă apăraţi de departe. În loc să se trimită unităţi speciale de infanterie în Fâşia Gaza în zori, este aparent cu mult mai facil să se dea drumul la bombe deasupra cartierelor suprapopulate, sau să fie înfometaţi locuitorii până ce se predau. Inutil să precizez că palestinienii, sirienii, Hizballah, iranienii şi întreaga lume islamică vede foarte bine ceea ce se petrece. Ei analizează zilnic tacticile laşe ale israelienilor, ştiu că zilele Israelului sunt numărate.

Oricât de curios ar părea, israelienii nu sunt preocupaţi de emergenţa inevitabilă şi fatală a acestei realităţi, cel puţin nu în mod conştient. Instinctul lor tribal de supravieţuire fiind înlocuit cu un individualism luminat, tinerii israelieni sunt preocupaţi pe larg de supravieţuirea lor personală mai degrabă decât de vreun oarecare proiect colectiv. Israelianul va merge până într-acolo încât va întreba: “cum dracu’ pot s-o şterg de aici?” Noul evreu laic israelian este dotat cu setea evadării. Imediat ce el/ea a terminat cu serviciul militar obligatoriu, fie se va precipita la aeroport, fie se va deconecta de toate canalele de informare. Numărul israelienilor care-şi părăsesc patria-mamă nu face decât să crească zilnic. Ceilalţi, cei care sunt condamnaţi să rămână în Israel, dezvoltă o cultură a indiferenţei apatice.

Beaufort sau Sderot

Recent, am văzut Beaufort, un film israelian premiat de câteva ori. Deşi n-am fost deloc subjugat de îndrăzneala cinematografică, acest film este un expozeu uimitor al stării de şoc de după lupte şi a defetismului israelian. Povesteşte istoria unei unităţi speciale a brigadei Golani din infanteria Forţelor Israeliene de Securitate, îngropată într-un bunker instalat în interiorul unei fortăreţe bizantine, la Beaufort, în vârful unui munte din Libanul de Sud. Intriga se situează cu câteva zile înaintea primei retrageri israeliene din Libanul de Sud (din 2000). Cum se cuvine, plutonul israelian este hărţuit de combatanţii Hizballah. Zile şi nopţi întregi, trăiesc în tranşee, se ascund în adăposturi din beton armat şi sunt supuşi tirurilor continue de mortiere şi de rachete. Deşi se gândesc cu toţii la viaţa pe care o vor duce odată ieşiţi din infernul în care sunt prinşi în capcană, dacă vor scăpa, mor cu toţii, unul după celălalt, loviţi de un inamic pe care nici măcar nu-l văd.

Israelienii au adorat acest film. Restul lumii a fost un pic mai puţin convins de calitatea sa cinematografică. Dacă vă întrebaţi ce au îndrăgit într-atâta israelienii în acest film, iată răspunsul meu. Pentru israelieni, situaţia descrisă în acest film este o alegorie a unui stat care-şi dă seama de caracterul temporal şi futil al existenţei sale. În măsura în care soldaţii israelieni visează să fugă imediat ce vor putea s-o facă, fie ca să se instaleze la New York, fie ca să se distreze la Goa, societatea israeliană îşi dă seama de sfârşitul ineluctabil la care este condamnată. Asemeni soldaţilor din film, israelienii vor să devină americani, parizieni, londonezi şi berlinezi. Numărul israelienilor care fac coadă pentru a obţine un paşaport polonez creşte pe zi ce trece. Filmul Beaufort este o metaforă a unei societăţi care sfârşeşte prin a-şi da seama că e în stare de asediu. O societate care-şi dă seama că nu există fără îndoială o soluţie, nici fizică, nici mentală, sub forma unei indiferenţe crescânde. Filmul poate fi interpretat ca o parabolă a unei societăţi care descoperă cu angoasă că e temporară.

Într-un mod foarte interesant, tot atât cât soldaţii din fortăreaţa Beaufort şi locuitorii din Sderot sau Aşkelon sunt perplecşi în faţa voinţei lor de a lăsa totul baltă şi de a-şi lua picioarele la spinare pentru a supravieţui, într-atât nu mai văd nici cel mai mic motiv de a se agăţa de locul în care se găsesc, pentru evreii din Diaspora, Israelul nu este nimic mai puţin decât un model luminos de glorie. Israelul este concomitent semnificaţia şi semnificaţia în devenire. Pentru evreul din diaspora, Israelul este transformarea simbolică îndreptată spre eliberare şi chiar spre răscumpărarea mizeriei evreieşti.

Israelul este tot ceea ce evreul din diaspora nu este. Israelul este plin de şuţpah, este puternic, este viguros, el îşi apără credinţa. În consecinţă, pentru tânărul evreu din Golders Green sau din Brooklyn, a face alyah, sau chiar numai a se înrola în ceea ce el/ea consideră a fi eroica armată israeliană, este cu mult mai glorios decât să fie angajat într-un cabinet de avocaţi, de dentişti sau contabili ca tata.

Oripilat de ideea, puţin probabilă, că într-o zi puştii mei îmi vor face surpriza de a sugera că ar putea pleca să petreacă ceva timp în Israel singuri, fără supervizarea parentală a mamei lor, am început să înţeleg, de puţină vreme, ceea ce Israelul are de oferit evreilor din lumea întreagă. De fapt, rari sunt părinţii evrei care şi-ar disuada fiul sau fiica să se înroleze în Forţele Israelien de Apărare; de ce ar face-o? Armata israeliană este o armată foarte securizată, ea evită ofensivele terestre la maxim, omoară de departe, acordă soldaţilor ei o valoare atât de importantă pe cât îi place să provoace o durere împinsă la extrem celorlalţi. Orice tată evreu nu poate decât să admită că poate fi util, pentru urmaşul său, să ştie să conducă un tanc, să piloteze un elicopter sau să stropească cu un aruncător de grenade MK47. Spre deosebire de combatanţii palestinieni aflaţi în stare şocantă de subechipare, care mor în mare număr zilnic, soldaţii israelieni nu-şi riscă aproape niciodată viaţa. În consecinţă, eroica alyah şi chiar integrarea în FIA par aventuri fără probleme, cel puţin acum,

Deşi este perfect evident că cei mai mulţi dintre tinerii evrei din diaspora decid să-şi continue existenţa acolo unde se găsesc şi să evite “profitarea” de sfidarea alyah zioniste, zionismul continuă să le furnizeze un identificant simbolic. Zionismul şi operatorii aliyah le oferă oportunitatea fie de a se identifica cu cei care care au ajuns până acolo, fie să devină ei înşişi soldaţii uneia dintre cele mai puternice armate din lume.

Întoarcerea evreului rătăcitor

Zionismul a inventat poporul evreiesc, şi i-a amplasat căminul naţional, Israelul, într-un conflict devastator care e pe cale de a lua, azi, o dimensiune mondială, şi care a devenit o foarte gravă ameninţare planetară.

Totuşi, pentru israelieni, cei care se găsesc în ochiul ciclonului, “zionismul” înseamnă foarte puţin lucru. Israelienii se înrolează în Forţele Israeliene de Apărare nu pentru că sunt zionişti, ci pentru că sunt evrei (spre deosebire de musulmani care îi înconjoară). Această conştientizare crucială poate conferi o semnificaţie nouă noţiunii de “evreu rătăcitor”. Dialectica care s-a instaurat între Diaspora şi Ereţ Israel conduce la un dublu curent contrariu migraţiei, de aspiraţie şi de speranţă. Evreii din Diaspora sunt aspiraţi de către Israel la lumina fantasmei zioniste, iar evreii israelieni, pe de altă parte, sunt determinaţi să fugă din ţara lor din ce în ce mai asediată. Diaspora se îndreaptă spre Ereţ Israel în vreme ce evreii israelieni, în manieră generală, nu aspiră decât să fugă.

Acest contracurent al migraţiei / aspiraţie este departe de a fi o chestiune contingentă, în realitate este produsul direct al scrierilor sacre iudaice. Aşa cum am explorat în articolul meu, De la Ester la Birkenau, de la Ester la AIPAC, din ce în ce mai mulţi specialişti ai Bibliei dezbat, azi, istoricitatea acesteia. Aparent, “Biblia, în cea mai mare parte, a fost scrisă după Exilul (evreilor) în Babylon, şi aceste scrieri reaşează (şi, într-o mare măsură, inventează pur şi simplu) istoria israeliană anterioară de aşa manieră încât ea reflectă şi reiterează experienţele celor care reveneau din exilul babylonian.”

În consecinţă, Biblia, în calitate de text exilic, parvine la o realitate fragmentată, în care evreul Diasporei aspiră să “se reîntoarcă” odată ajuns acasă, ideologia pierzându-şi caracterul persuasiv. Cazul zionismului este similar, în manieră frapantă: el a reuşit să aspire câţiva evrei vorbindu-le despre Zion, şi totuşi, odată în Zion, ideologia este incapabilă să furnizeze aventura la domiciliu.

Putem foarte clar să decelăm o tensiune dialectică între zionism, identitatea evreului din diaspora şi israelitudine, care este într-o mare măsură legată de proiectul ebraic. Zionismul şi Israelul sunt doi poli diferiţi care, împreună, formează experienţa evreiască contemporană.

Iubeşte-te pe tine însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi

Odată înţeleasă opoziţia dialectică dintre Ereţ Israel şi Diaspora, sunteţi gata să mergeţi mai departe şi să reflectaţi la relaţia complementară unică ce există între cele două. Pe cât Ereţ Israel şi Diaspora stabilesc un dublu curent contrariu de aspiraţie şi de migraţie, pe atât Israelul are ca funcţie stabilirea unei interpretări simbolice coerente şi logice a şovinismului şi a suprematismului tribal evreiesc. Israelul face din “iubeşte-te pe tine însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi” o realitate devastatoare, în care auto-iubitorul se dovedeşte capabil să provoace durerea cea mai atroce vecinilor care-l înconjoară.

Pentru a înţelege conceptul evreiesc de dragoste de sine, este fără îndoială necesar să reflectăm mai întâi la chestiunea care face să existe această formă particulară a conştiinţei emoţionale personale: am numit chestiunea statutului de popor ales.

Dacă înţelegerea religioasă evreiască a faptului de a fi fost aleşi este concepută ca o povară morală, prin care evreii se văd obligaţi de către Dumnezeu să fie un model de comportament moral, interpretarea evreiască laică a alegerii se reduce la o formă şovină, banală, de supremaţie orientată rasial. Ea îi încurajează în mod clar pe cei care au din întâmplare o mamă evreică să se iubească pe ei înşişi orbeşte. Este crucial să menţionăm, în stadiul acesta, că, în cele mai multe dintre cazuri, supremaţia evreiască duce la un anumit nivel de dispreţ pentru drepturile elementare ale altora. În multe cazuri, aceasta conduce la animozitate, chiar la ură, latentă sau manifestă.

Acest suprematism este în inima revendicărilor zioniste asupra Palestinei, în dauna locuitorilor săi indigeni. Dar în mod clar aceasta nu se limitează la Palestina; manifestarea radicală a lobbiului evreiesc în favoarea extinderii “războiului împotriva terorismului”, aşa cum se prezintă ea, de exemplu, în cazul Congresului American Evreiesc, nu este decât nu exemplu suplimentar. Nu aş îndrăzni niciodată să afirm că acest tip de propagandă belicoasă ar fi propriu evreilor (ca popor), şi totuşi, din nefericire, este deosebit de simptomatică în raport cu gândirea politică tribală evreiască, de stânga, de dreapta sau de centru. În consecinţă, faptul că, pe linia de front a luptei pentru umanism şi etică universale, găsim evrei ca Iisus, Spinoza şi Marx, nu ar trebui deloc să ne uimească. Oamenii aceştia, care s-au sacrificat pentru a introduce o noţiune de fraternitate, s-au ridicat, mai întâi şi înainte de orice, împotriva supremaţiei tribale pe care o găseau în ei înşişi şi în moştenirea culturală. Mai presus de orice, au protestat împotriva ceea ce le era familiar şi au sugerat să i se substituie fraternitatea şi dragostea.

Totuşi, putem nota că Iisus, Spinoza şi Marx nu au reuşit să-i transforme pe evrei (în calitate de colectivitate), deşi au avut un anume succes faţă de unii dintre ei. Aparent, trecerea de la tribalismul dogmatic monoteist pietrificat la un universalism pluralist şi tolerant este cvasi imposibil. De fapt, mulţi evrei au reuşit să-l abandoneze pe Dumnezeu, aşa cum ştim, unii au devenit marxişti, dar într-un anume fel, mulţi dintre aceştia din urmă au rămas fideli filosofiei lor “strict evreieşti”, monoteistă şi exclusivist tribală (Bund, JAZ, Evreii împotriva zionismului). Alţii au mers până într-acolo încât au devenit “o naţiune ca toate naţiunile” (zionism), numai că au îmbătrânit omorându-i şi masacrându-i pe cei care, din punct de vedere etnic, nu corespund viziunii pe care şi-o făceau despre ei înşişi (Naqba din 1948). Unii au devenit atât de liberali şi de cosmopoliţi încât au găsit metoda de a reduce conflictul mondial contemporan la o simplă chestiune de “soft drink”. “Cei care beau Coca-Cola nu se omoară între ei”, ne-au învăţat. Este poate adevărat, totuşi, aparent, băutorii de Coca-Cola au masacrat recent un milion şi jumătate de irakieni, totul, în numele “democraţiei”.

Este crucial în egală măsură să menţionăm că mulţi evrei au reuşit să se asimileze şi să lase deoparte trăsăturile dominante tribale, funcţionând ca fiinţe omeneşti obişnuite. Nu au nimic în comun nici cu Bund, nici cu neoconservatorii, nici cu zionismul. Aparent, aceste fiinţe eliberate în mod autentic nu intră în cadrul studiului meu, şi nu pot decât să le urez mult noroc şi succes.

Totuşi, deşi evreii sunt divizaţi între ei în legătură cu numeroase subiecte, ei sunt uniţi în lupta împotriva celor pe care îi identifică în mod colectiv ca fiind duşmanii lor. Mi-a trebuit ceva timp ca să înteleg că cei care lucrează sub steagul exclusiv evreiesc, în sânul mişcării de solidaritate cu Palestina, şi în sânul mişcărilor anti-război, sunt înainte de toate grijulii să lupte împotriva oricărei referinţe la lobbiul evreiesc, sau la puterea evreiască.

Am propus deja o explicaţie. Zionismul, în sine, are puţine lucruri în comun cu Israelul – este un discurs intern al Diasporei evreieşti. În consecinţă, dezbaterea între zionişti şi antizionişti evrei nu are nici un impact asupra Israelului, nici asupra luptei împotriva fărădelegilor israeliene. Această dezbatere nu serveşte decât la întreţinerea controversei în sânul familiei, semănând şi mai multă confuzie la goyimi. Aceasta permite propagandistului evreu etnic să afirme că “toţi evreii nu sunt zionişti, de fapt, există aproape două duzini de antizionisti evrei în lume”. Oricât de patetic ar putea părea, acest argument încâlcit a fost suficient pentru a disuada orice critică împotriva lobbiului evreiesc etnocentric exprimată în cursul ultimilor patruzeci de ani. Aparent şi din nefericire, când este vorba de acţiune, zioniştii şi aşa-zişii “anti”-zionişti evrei se comportă ca unul şi acelaşi popor.

De ce acţionează ei ca unul şi acelaşi popor? Pentru că sunt un singur popor. Sunt realmente unul? Prea puţin contează, atâta vreme cât ei înşişi sunt convinşi că sunt acelaşi popr şi acţionează ca atare. Şi ce anume face din ei acelaşi popor? Fără îndoială faptul că îi urăsc pe toţi ceilalţi atât cât se iubesc ei înşişi.

Un vechi dicton evreiesc spune: “Zi-mi cine sunt prietenii tăi, şi-ţi voi spune cine eşti”, ar fi mai potrivit să-l modernizăm pentru o lectură mai nuanţată a politicii evreieşti tribale contemporane: “Zi-mi doar pe cine urăşti, şi-ţi voi spune cine eşti!” Dacă, de exemplu, îi urâţi pe Finkelstein, Aţmon, Blankfort, Mearsheimer & Walt, etc., sunteţi fără îndoială evreu. Dacă, pur şi simplu, nu sunteţi de acord cu una oarecare dintre persoanele citate, puteţi fi cu adevărat orice.

Ura, şi chiar repulsia pentru cineva, este în mod trist simptomatică pentru politica tribală evreiască, şi acest lucru are probabil ceva în comun cu faptul că politica tribală evreiască este marginală şi definită prin negaţie. Israelul a reuşit clar s-o perfecţioneze şi să-i dea o semnificaţie realmente nouă. În vreme ce evreul din diaspora are dreptul să se iubească el însuşi, ura sa pentru celălalt este în mare măsură sufocată. Chiar dacă anumitor evrei le poate place să observe literal prescripţiile religioase şi să scuipe pe biserici [*], sau pur şi simplu să distrugă existenţa unor universitari şi artişti prestigioşi, ura şi violenţa nu sunt tolerate în interiorul unui discurs occidental contemporan. Exact acolo intervine Israelul. Pe cât se iubesc israelienii pe ei înşişi, pe atâta sunt capabili să urască pe oricine nu este ei. Sunt capabili să înfometeze milioane de palestinieni, sunt capabili să omoare când le vine cheful. Israelul a făcut din deviza “iubeşte-te pe tine însuţi; urăşte-i pe toţi ceilalţi!” o practică viabilă. A rezolvat tensiunea ambivalentă cea mai inerentă practicii amorului propriu aflându-se concomitent în mijlocul celorlalţi. Israelul nu se mulţumeşte să-l urască pe profesorul Finkelstein, este capabil să-l bage în puşcărie, şi chiar să-l expulzeze. Israelul nu se mulţumeşte să urască palestinienii, este capabil şi să-i înfometeze, să-i închidă în spatele zidurilor şi a firelor de sârmă ghimpată, este capabil să-i bombardeze, şi chiar să şi-i scoată la înaintare pe cei mai decişi dintre ei, atunci când se prezintă momentul.

Acesta este aspectul cel mai înfricoşător al complementarităţii dintre Ereţ Israel şi Diaspora. Este materializarea unei societăţi îmbuibate până în punctul în care plezneşte de ură. După două mii de ani de rătăcire, evreul naţional reformat recent este capabil nu numai de ură, ci şi de provocarea durerii celei mai extreme la cei pe care din întâmplare îi urăşte.

Explorând problema evreiască

Odată pe an, în jurul Paştilor, familia mă părăseşte şi rămân singur la Londra, pentru două săptămâni. Soţia mea Tali şi cei doi copii ai noştri, Mai şi Yann, merg în Israel. Constat în ce mare măsură le place ceea ce este acolo. Înţeleg foarte bine ceea ce le place să găsească acolo. Din fericire, sunt în măsură să spun că cel puţin pentru moment, copiii mei nu sunt nişte pasionaţi frenetici de ei înşişi şi că nu se consideră ca făcând parte dintr-un oarecare colectiv tribal. În consecinţă, ei nu urăsc pe nimeni.

Totuşi, prin intermediul experienţei mele, pot vedea ceea ce poate oferi Israelul, îndeosebi celor care nu trăiesc acolo. Pot vedea în ce măsură aventura israeliană poate părea un success story, văzută de departe. Prin intermediul experienţei mele, am învăţat lucruri despre dialectica dintre căutarea domestică israeliano/ebraică şi aspiraţia zionisto/diasporică. Negaţia şi complementaritatea dintre ebraic şi diasporic este esenţa experienţei evreieşti contemporane.

Dacă vrem să rezolvăm problema crimelor perpetrate de către Israel şi cea a răului promovat de către lobbiurile zioniste mondiale, trebuie să întreprindem un studiu aprofundat al chestiunii evreieşti şi al experienţei evreieşti. Nu este vorba doar despre Israel şi despre zionism, ci mai degrabă despre magma unică, devastatoare şi complexă formată de către cele două. În absenţa chestionării experienţei evreieşti, suntem condamnaţi să ne pierdem vremea folosind o terminologie arhaică formulată în secolul al XIX-lea, care nu are strict nimic în comun cu conflictul actual.

Odată ce vom fi avut suficient curaj pentru a explora chestiunea evreiască şi identitatea evreiască, vom fi poate pe punctul de a pricepe că apartheidul israelian nu este doar un ansamblu de circumstanţe politice, ci, în realitate, un rezultat natural al filosofie tribale particulare, orientată rasial. Mai mult decât o măsură politică, zidul israelian este manifestarea unei atitudini rasiste exclusiviste care se află în inima noţiunii evreieşti de segregaţie. În chiar momentul în care ne-am ridica şi am insista să se interpreteze chestiunea evreiască, am putea la fel de bine să înţelegem motivul pentru care senatorul Obama s-a aruncat în conferinţa AIPAC, la doar trei ore de la numirea sa la candidatura democrată. Ansamblul promisiunilor făcute de către Obama, Clinton şi McCain la AIPAC, în urmă cu câteva zile, este, în realitate, un reflex fidel al experienţei evreieşti contemporane. Senatorii au alimentat crema lobbiştilor evrei usamericani exact cu hrana pe care aceştia vor s-o înghită. În detrimentul palestinienilor, a irakienilor, a syrienilor, a iranienilor şi a sutelor de milioane de musulmani, oamenii politici usamericani au promis în mod deschis că America va persista în opţiunile ei. Aparent, Usamerica preferă să liniştească minuscula minoritate evreiească mai degrabă decât să fie un mediator internaţional şi un negociator cu adevărat sincer.

Afirm răspicat că în lumina crimelor perpetrate de către Statul evreiesc în numele poporului evreu, suntem perfect îndreptăţiţi să punem sub semnul întrebării filosofia şi praxisul implicate în experienţa evreiască. Nu trebuie niciodată să ne lăsăm intimidaţi, nici de către activiştii etnici evrei, nici de către difamatorii zionişti.

Pentru că evreii nu formează o rasă, dar sucombă în mare măsură diverselor forme de politică colectivă orientată rasial, nu avem nici un motiv să ne temem abordând această chestiune. Odată ce vom integra ca pe o informaţie faptul că evreii nu formează o rasă, studiul identităţii şi al politicii evreieşti nu va ţine nici de rasism, nici de esenţialism. În realitate, este exact contrariul: de fapt, este vorba despre o lectură critică a unei ideologii rasiste, şi a suprematismului care o caracterizează.

Aceia dintre noi care văd în Israel şi în zionism cel mai mare pericol ameninţând pacea lumii trebuie să persevereze în acest studiu. În loc să ne concentrăm în mod separat pe zionism sau pe Israel, trebuie să focalizăm amalgamul de complexitate unică în felul său pe care-l formează cele două. Acest complex dialectic determină noţiunea contemporană de experienţă evreiască. Zionismul, în el însuşi, nu este mai mult decât o iluzie. Nu are nici o altă finalitate decât aceea de a ne captiva atenţia şi de a ne face să pierdem concentrarea. Aparent, atacul nostru împotriva zionismului nu are nici un impact asupra Israelului, asupra politicii sale şi a locuitorilor săi. În cel mai bun caz îi deranjează pe câţiva evrei zionişti.

În egală măsură în care studiul critic al “experienţei evreieşti” poate să ne ajute să salvăm milioane de vieţi de palestinieni, de irakieni, de syrieni şi de iranieni, este în interesul colecgiv al evreilor să înţelagă adevărata natură a experienţei şi a politicii evreieşti. În cele din urmă, politica evreiască (mai degrabă decât religia evreiască) este aceea care riscă să diabolizeze colectivul evreiesc în întregime, pentru următoarele milenii. Ţine de interesul colectiv evreiesc să oprească bestia politică, înainte de a fi prea târziu.

O datorez fraţilor şi surorilor mele din Palestina, mi-o datorez mie însumi, o datorez lui Yann şi lui Mai. Vreau să fiu sigur că atunci când va veni timpul, pentru ei, să protesteze împotriva propriei mele “experienţe anti-evreieşti”, voi fi destul de inteligent încât să discut cu ei, până la capăt, într-un mod deschis şi raţional.

[*] Conform lui Israel Şahak, în lucrarea sa Jewish History, Jewish Religion: The Weight of Three Thousand Years (Istorie evreiască, religie evreiască, greutata a 3000 de ani), această practică are rădăcini vechi, şi a devenit din ce în ce mai frecventă: dezonorarea simbolurilor religioase creştine este o datorie religioasă foarte veche, în iudaism. A scuipa pe cruce, şi în particular pe crucifix, şi a scuipa, pentru evrei, atunci când se află în faţa unei biserici, a devenit o obligaţie, pentru evreii pioşi, aproximativ din secolul al treilea. În trecut, când pericolul unei ostilităţi antisemite era real, evreii pioşi erau sfătuiţi de către rabinul lor să scuipe fie în aşa fel încât motivul să rămână celorlalţi ascunşi, fie astfel încât scuipatul să le cadă pe piept, şi să nu atingă realmente crucea, sau să nu scuipe în mod deschis trecând prin faţa unei biserici. “””


One Response to “The Jewish Experience (by Gilad Atzmon)”

  1. Thank you for your posts and insight. I doubt that I can ever fully understand……….I can see I need to adjust some of my perceptions.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in: Logo

You are commenting using your account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: