“The forgotten fighter”: Nablus’s will to live (by Frank Barat)


“””   Many Palestinians that I met during my travels in the West Bank told me that to know what Palestine really was about and meant, I had to go to Nablus. Most of them also told me that Nablus was their favourite city. After spending 5 weeks there this summer, I understand why. Arriving from Ramallah (on the fastest taxi/service ride I have ever experienced) the first thing you see on arriving in Nablus is its most famous checkpoint: Huwara. Huwara, its people and its colour. Yellow. Yellow like the hundreds of taxis and services parked on both sides of the checkpoint. You need them to leave the city and to get inside the city. Since the start of the second intifada, entry to Nablus by car or truck has mostly been forbidden. You cross the checkpoint on foot, on your way in and out. Once in a service (cheaper taxis that take people from one set stop to another, most of them old Mercedes) it takes only 5 mins to reach Nablus’ vibrant city centre. And then, something else hits you and you start to realise that Nablus is like no other place in the West Bank. The city centre is bustling with life. Cars come out of nowhere, people chat in the middle of the road, falafel shops at every street corner, a man sells coffee to stationary drivers, fruit sellers, people waving at you to stop for a chat, sounds of “welcome, how are you” coming from all directions. Nablus is non stop. You hear, smell, taste and see here. All at once. This is the best example I’ve seen so far of controlled chaos.

People seem to live here. Everyone I meet is smiling, laughing, inviting me to their homes for tea, asking me about my country. Everyone seems so happy to see me here. Everyone.

After a few days in the city, I realise that this is only the outside. Inside everything is a lot darker. Nablus reminds me of a clown. Smiling to hide its suffering.

Everyone is happy to see a foreigner, an international, because not many come to Nablus. Walking around the city you quickly realise that there is no tourism here. Only a few NGOs operate here bringing internationals (a nationality in itself in Nablus. Anyone coming from Europe, the U.S.A, Scandinavia… is called an international) into Nablus. People want to know my story and I want to know theirs. They want to understand why the world has forgotten them and I want to understand what has happened to them. They want to “take off their veil”, allow me in. I cannot refuse and decide to film them. For them to talk and the world to listen. To give them a platform to express themselves.

After a few interviews, it rapidly becomes obvious to me that everyone has a story here.

Bashir tells me that he had to stop his studies for a while because he could not afford it. He had to work in Ramallah for long hours, making only 20 shekels a day. Both his parents are unemployed. Like nearly 70% of the population in Nablus. A huge increase compared to the 1997 rate (14.2%). Nablus’s citizens have lost 60% of their income since the start of the second intifada. Most people here are young (50% of the population is under 20) and highly educated. Nonetheless most of the youth here is either unemployed or work in shops selling anything they can (some shops sell groceries but also clothes, house utilities….). Shops can be open for up to ten hours a day without a single customer. Nablusis simply don’t have money to spend.

Hakim tells me that everytime he hears the Israeli Army during the night, he wakes up, gets dressed and sits quietly on his sofa waiting for them. Not because he’s guilty of anything. Except maybe of being Palestinian. No one is safe in Nablus during the night. The situation is extraordinary. Nablus was one of the first cities to welcome a Palestinian police force a few months ago (around November 07) but this police force only acts from 6am till midnight. From midnight onwards the Israeli army takes over. Every night the Israeli army enters the city and its refugee camps (Balata, Askar, El Ayn) and, with the help of loudspeakers, sound bombs and weapons, arrest Palestinians, quite often ransacking their house, beating them and their families, and sometimes killing them. The Israeli army has “carte blanche” here. Even during the day. A police officer told me that the Israelis sometimes call them during the day to tell them that they’ll be down (the army base overlooks the city, on top of a mountain) in a few mins. They clear the place on the spot to let the Army do “its job”. It is as simple as that.

Hassan tells me that one day he was arrested while going through Huwara checkpoint. He spent 11 months in jail. To this day no one has told him why. The only thing he knows is that it was administrative detention. In every story you hear, jail comes up. For a male citizen of Nablus, jail is pretty much compulsory. Nearly half of Nablus’s male residents have gone past the Jail square. However this is no board game, and these men are not just visiting, some of them are incarcerated for months at a time without knowing why they were arrested in the first place or when they’ll be released.

Maroof tells me that during the first and second invasions of Nablus, while he was working as a volunteer with the fire brigade and the Red Crescent, he was nearly killed twice by the Israeli army. They knew he was working as a paramedic. Maroof witnessed many times blatant human rights violations by the army. The ambulances were not allowed to do their job properly and to rescue people. A lot of people died as a result of not being taken to hospital in time. Maroof and his team were once forbidden to leave the old city. They had to stay there for 12 days without edible food.

And then there is Saed who lost his mother in 2002 when she was assassinated by an Israeli sniper. There is Eslam who twice saw the Israeli army occupying his house and could not go out for days at a time. There is Ala from An Najah University (the biggest university in the West Bank) who cannot sleep at night because of nightmares due to multiples Israeli Army interventions and beatings in the old city during the night. There is Amad who went to jail with his whole family for 3 months in 2005.

And then there is this Palestinian girl, 17 years old, from Balata refugee camp, who tells me, on my last day in Nablus, while sharing a meal people from the camp had prepared for us:

“Tell me. What was the image you had of us before coming here? Did you think we were all killers? Did you think we were all crazy? Because I’ve got friends in Europe who told me that over there people think we are all crazy and terrorists. You know it hurts me so much when I hear things like this. We’re not crazy. We’re good people here. I mean not everyone’s good. Like everywhere else. But most of us are good. Nice people. Do you see many terrorists in this room? Do we all seem crazy to you? We’re just normal people and we want to live a normal life. But life for us is hard here. Can you tell the truth to your people when you go back to Europe? Can you tell them who we really are, please?”

I am so touched I cannot answer. Can you?

Most of the testimonies I filmed are now available online at: http://lifeunderoccupation.wordpress.com/
Do not hesitate to show them around and use them.

Frank Barat is a member of Palestine Solidarity Campaign: http://www.palestinecampaign.org/index2b.asp
And the Israeli Committee Against House Demolitions. http://www.icahd.org/eng/
You can reach him through his blog.  “””



“”” Mulţi palestinieni pe care i-am cunoscut în călătoriile mele prin Cisiordania mi-au spus că dacă vreau să ştiu cu adevărat despre ce este vorba şi ce înseamnă Palestina trebuie să mă duc la Nablus. Majoritatea mi-au mai spus că Nablus este oraşul lor preferat.
După ce am petrecut în această vară 5 săptămâni acolo am înţeles şi de ce.

Venind dispre Ramallah (cu cel mai rapid taxi/serviciu de transport pe care l-am experimentat vreodată) primul lucru pe care îl vezi când ajungi la Nablus este cel mai faimos punct de control al său: Huwara.

Huwara, oamenii săi şi culoarea sa. Galben.

Galben ca sutele de taxiuri şi servicii de transport parcate pe ambele părţi ale punctului de control. Ai nevoie de ele ca să părăseşti oraşul şi să intri în oraş. De la începutul celei de-a doua intifada, intrarea în Nablus cu maşină sau camion este, în mare parte, interzisă. Parcurgi punctul de control pe jos, la dus şi la întors.

Odată aflat într-un service (taxiuri mai ieftine care iau oameni de la o oprire la alta, majoritatea fiind Mercedesuri vechi) durează numai 5 minute să ajungi în vibrantul centru al oraşului Nablus.

De abia după aceea alt lucru te loveşte şi începi să realizezi că Nablus este ca nici un alt loc din Cisiordania.

Centrul oraşului forfoteşte de viaţă. Maşini care se ivesc de nicăieri, oameni care stau la taifas în mijlocul drumului, magazine de falafel la fiecare colţ de stradă, un om vinde cafea şoferilor care staţionează, vânzători de fructe, oameni care îţi fac cu mâna ca să te opreşti pentru pălăvrăgeală, sunete de „bine ai venit, cum te simţi” venind din toate direcţiile. Nablus este non-stop. Auzi, miroşi, guşti şi simţi aici. Toate în acelaşi timp.
Este cel mai bun exemplu de haos controlat pe care l-am văzut până acum.

Oamenii par să trăiască aici. Toată lumea pe care am întâlnit-o zâmbeşte, râde, mă invită la ceai în casele lor, mă întreabă despre ţara mea. Toţi par să fie atât de fericiţi aici. Toţi.

După câteva zile în oraş am început să realizez că acest lucru este numai de suprafaţă. În interior totul este mult mai sumbru. Nablus îmi aduce aminte de un clovn. Zâmbeşte ca să îşi ascundă suferinţa.

Toată lumea este fericită să vadă un străin, un internaţional, deoarece nu mulţi sunt cei care ajung în Nablus. Mergând prin oraş ajungi rapid să realizezi că nu există turism aici. Doar câteva ONG-uri lucrează aici aducând internaţionali ( o naţionalitate în sine în Nablus. Oricine vine din Europa, Statele Unite, Scandinavia… este numit un internaţional) în Nablus. În Marea Britanie, Biroul de Externe şi Commonwealth te sfătuieşte puternic ÎMPOTRIVA călătoriilor în Nablus. Dar de ce? Acesta este un oraş splendid plin de oameni uimitori. Mă chinui să înţeleg.

Oamenii vor să-mi ştie povestea iar eu vreau să o ştiu pe a lor. Vor să ştie de ce lumea i-a uitat iar eu vreau să înţeleg ce li s-a întâmplat. Vor să-şi „dea jos vălul”, să mă lase să intru. Nu pot să refuz şi mă decid să îi filmez. Pentru ca ei să vorbească şi lumea să asculte. Să le dau o platformă pentru a se exprima.

După câteva interviuri îmi devine repede clar că fiecare are o poveste aici.

Bashir îmi povesteşte cum a trebuit să-şi întrerupă pentru o perioadă studiile din cauză că nu îşi mai putea permite. A trebuit să lucreze în Ramallah pentru lungi ore, câştigând doar 20 de şekeli pe zi. Ambii săi părinţi sunt şomeri. Ca aproape 70% din populaţia din Nablus. O creştere imensă comparând cu rata din 1997 (14,2%). De la începutul celei de-a doua intifadă, cetăţenii Nablusului au pierdut 60% din veniturile lor. Majoritatea persoanelor de aici sunt tinere (50% din populaţie având sub 20 de ani) şi foarte bine educate. Totuşi, majoritatea tinerilor de aici sunt fie şomeri fie lucrează în magazine, vânzând orice pot (unele magazine vând alimente, dar şi haine, utilităţi casnice…). Magazinele pot fi deschise până şi la zece ore pe zi fără să aibă un singur client. Nablusianii pur şi simplu nu au bani de cheltuit.

Hakim îmi povesteşte cum, de fiecare dată când aude armata israeliană în toiul nopţii, se trezeşte, se îmbracă şi stă în linişte pe canapea aşteptându-i. Nu din cauză că ar fi vinovat de ceva. Exceptând poate faptul că este palestinian. Nimeni nu este în siguranţă în Nablus în timpul nopţii. Situaţia este extraordinară. Nablus este unul dintre primele oraşe care a primit, acum câteva luni (în jur de noiembrie 2007), o forţă de poliţie palestiniană, dar această forţă de poliţie acţionează numai de la 6 dimineaţa până la miezul nopţii. De la miezul nopţii încolo armata israeliană preia controlul. În fiecare noapte armata israeliană intră în oraş şi în taberele de refugiaţi (Balata, Askar, El Ayn) şi, cu ajutorul megafoanelor, a bombelor sonice şi a armelor, arestează palestinieni, le scotocesc destul de des şi casele, îi bat pe ei şi familiile lor, iar câteodată îi şi omoară. Armata israeliană are „carte blanche” aici. Chiar şi în timpul zilei. Un ofiţer de poliţie mi-a zis că israelienii îi sună câteodată în timpul zilei să le spună că vor fi jos (baza armatei situată în vârful muntelui are vedere asupra oraşului) în câteva minute. Ei eliberează locul de îndată pentru a lăsa armata „să-şi facă treaba”. Atât de simplu este.

Hassan îmi spune că într-o zi a fost arestat în timp ce traversa punctul de trecere Huwara. A petrecut 11 luni în închisoare. Nici în ziua de azi nu i-a zis cineva de ce. Singurul lucru pe care îl ştie este că a fost detenţie administrativă. În fiecare poveste pe care o auzi se iveşte închisoarea. Pentru un bărbat, cetăţean al Nablus, închisoarea este aproape obligatorie. Aproape jumătate dintre rezidenţii bărbaţi din Nablus au trecut prin curtea închisorii. Oricum, ăsta nu este un joc de societate iar aceşti bărbaţi nu sunt doar în vizită, unii dintre ei sunt încarceraţi timp de luni de zile fără să ştie, în primul rând, de ce au fost arestaţi sau când vor fi eliberaţi.

Maroof îmi spune că în timpul primei şi celei de-a doua invazii în Nablus, în timp ce lucra ca voluntar la brigada de pompieri şi la Semiluna Roşie, de doua ori a fost aproape de a fi ucis de către armata israeliană. Ştiau că lucrează ca paramedic. De multe ori a fost Maroof martor la vulgare încălcări ale drepturilor omului de către armată. Ambulanţele nu erau lăsate să-şi facă treaba cum se cuvine şi să salveze oamenii. Mulţi oameni au murit drept rezultat că nu au fost duşi la spital la timp. Lui Maroof şi echipei sale le-a fost interzis odată să părăsească oraşul vechi. Au trebuit să stea acolo timp de 12 zile fără alimente comestibile.

Mai este şi Saed care şi-a pierdut mama în 2002, când a fost asasinată de un lunetist israelian. Este şi Eslam care de două ori a văzut cum armata israeliană îi ocupă casa şi nu poate ieşi afară zile în şir. Este şi Ala, de la Universitatea An Najah (cea mai mare universitate din Cisiordania), care nu poate să doarmă noaptea din pricina coşmarurilor cauzate de multiplele intervenţii şi bătăi ale armatei israeliene din timpul nopţii în oraşul vechi. Este şi Amad care, împreună cu întreaga sa familie, a ajuns la închisoare în 2005 timp de 3 luni.

Şi apoi mai este şi această fetiţă palestiniană, în vârstă de 17 ani, din tabăra de refugiaţi Balata, care în ultima mea zi în Nablus îmi spune, în timp ce împărţeam masa preparată pentru noi de oamenii din tabăra:

„Spune-mi. Care era imaginea ta despre noi înainte să vii aici? Credeai că suntem toţi criminali? Credeai că suntem toţi nebuni? Pentru că am prieteni în Europa care mi-au spus că acolo oamenii cred că suntem toţi criminali şi terorişti. Ştii, mă doare atât de mult când aud astfel de lucruri. Nu suntem nebuni. Sunt oameni buni aici. Adică nu toată lumea este bună. Ca în oricare alt loc. Dar majoritatea dintre noi suntem buni. Oameni simpatici. Vezi mulţi terorişti în camera asta? Toţi îţi părem nebuni? Suntem doar oameni normali care vrem să trăim o viaţă normală. Dar pentru noi viaţa este grea aici. Poţi să le spui adevărul oamenilor tăi, când te întorci în Europa? Poţi să le spui cine suntem cu adevărat, te rog?”

Sunt atât de mişcat încât nu pot să răspund. Tu poţi? “””


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: