Re-Branding Oppression (by John Chuckman)

john-chuckman

[EN]

“”

There has been an ad on television recently, one featuring a young couple walking or drifting into a place of enchantment, a warm and colourful fantasy world, a kind of biblical Disneyland. Every step of their brief journey is met by people smiling warmly, moving slowly, even bowing, greeting them at each turn with Shalom!

It is interesting that all the faces in the ad are the same kind of faces we might see in New York or London, except that here they are all bathed in glowing antique light. We see no harsh fundamentalist types cutting down someone else’s olive groves and cursing anyone, even other Jews, as interlopers. We certainly see no arrogant settlers, strutting around with machine guns, sneering at the camera.

The couple quick-cuts their way through pleasant scene after scene – images of ancient middle-eastern streets and buildings and finally a man watering a garden, back-lighted by sun so that each drop he sprays is seen like blessing making the desert bloom.

We see no check-points bristling with guns, no razor-wire, no concrete wall dwarfing Berlin’s fabled one. We see no Palestinians, indeed, no one resembling an Arab. We see no endless line-ups at check points with poor people waiting around for hours just to do the business of their lives or go to hospital. We hear no soldiers cursing and abusing them.

We see no images of the giant open-air prison that is Gaza nor the slow, inhumane siege that grips the place night and day, making it close to impossible for a million and a half souls to cloth themselves and eat and enjoy basic amenities. We certainly see no Hellfire missiles incinerating people as one did just the other day, murdering six without a hint of legality.

No, there’s the handsome young couple briefly, dreamily drifting through sunny fantasy, the woman with lovely, frizzled long red hair glowing in the sun.

That last image of the smiling man sprinkling a sun-filled patch of garden reminded me of another piece of film, an historical oddity recently brought to light.

The other film was similar in many respects despite being 70 years old and in black and white. It was done for similar purposes. It was made on the occasion of Germany’s upcoming Olympic Games in 1936, and the satanic genius of marketing, Joseph Goebbels, saw the need to reassure visitors about Germany’s treatment of the Jews.

You see, while the Holocaust was years away in 1936, and even the murders and burning and pillaging of Kristallnacht were yet two years away, there still had been a lot of ugly and brutal behavior towards Germany’s Jews, generating nasty press coverage abroad. The Nazis were concerned lest the “bad press” keep tourists away from what was planned as the most grandiose Olympics to date.

The old film offers a fantasy version of the Nazis’ treatment of German Jews. It shows a happy village of re-located Jews with people walking about and looking pleasant and doing pleasant things. In particular, there is a scene of Jews carrying huge watering cans, happily sprinkling large, lush gardens. Well, the film is inferior in quality to the 2008 film from Israel, three-quarters of a century later, but one could be excused for thinking that someone in Israel got his or her inspiration from Dr. Goebbels’ film.

But maybe not: like conditions tend to breed like ideas and actions, over and over again across nations and eras. History is regularly forgotten, its main stories re-staged with new directors and lists of characters, and rarely have I seen a more striking example than Israel’s current re-branding effort.

Now, a new ad has appeared, this one with visiting children going through a different sequence of glowing images. Gone is the woman with the red hair. A series of ads may always have been intended, but I couldn’t help thinking perhaps the ad with the beautiful red hair had been pulled because it reminded too many viewers of Rachel Corrie. She was a real visitor to Israel, a sweet-tempered, innocent young woman, and she had strawberry-blond hair, at least before she was rendered into pulp by an Israeli D-9 armored bulldozer, diverted momentarily in its work of smashing Arab homes.

That’s not the kind of image you want in your re-branding effort for sure.  “””


~~~~~

[RO]

“”” De curând a fost o reclamă la televizor, una în care un cuplu tânăr merge sau alunecă într-un loc fermecător, o fantastică lume colorată şi primitoare, un fel de Disneyland biblic. Fiecare pas al scurtei lor călătorii este întâmpinat de oameni care zâmbesc călduros, care se mişcă încet şi chiar fac câte o plecăciune, întâmpinându-i la fiecare întoarcere cu Şalom!

Este interesant faptul că toate feţele din reclamă sunt acelaşi gen de feţe pe care am putea să le vedem în New York sau Londra, excepţia fiind că toate sunt scăldate în lumină antică strălucitoare. Nu vedem tipuri dure de fundamentalism care taie crângul de măslini şi înjură pe toată lumea, chiar şi alţi evrei, ca fiind intruşi. Cu siguranţă nu vedem imigranţi aroganţi care se plimbă ţanţoş cu mitraliere, rânjind la cameră.

Cuplul îşi face rapid drum de la un peisaj plăcut la altul – imagini cu străduţe antice şi clădiri din Orientul Mijlociu, iar în final un bărbat care udă o grădină, luminat de soarele din fundal, în aşa fel încât fiecare strop pe care îl împrăştie este văzut ca o binecuvântare făcând deşertul să înflorească.

Nu vedem puncte de control pline de arme, nici sârmă ghimpată, nici ziduri de beton care fac ca zidul Berlinului să pară pitic. Nu vedem palestinieni, ba mai mult decât atât, nimeni care să aducă a arab. Nu vedem cozile interminabile de la punctele de control cu oameni săraci care aşteaptă cu orele doar pentru a-şi rezolva problemele de zi cu zi sau să se ducă la spital. Nu auzim soldaţii care îi înjură sau îi abuzează.

Nu vedem imagini ale giganticei închisori în aer liber care este Gaza, nici încetul şi inumanul asediu care înhaţă acel loc noapte şi zi, făcând aprope imposibil pentru un milion şi jumătate de suflete să se îmbrace şi să mănânce şi să se bucure de comodităţile de bază. Cu siguranţă nu vedem rachete Hellfire incinerând oameni, aşa cum a făcut una acum câteva zile omorând şase, fără nici cea mai mică urmă de legalitate.

Nu, este cuplu tânăr şi frumos care, pe scurt, alunecă visator prin fantezia însorită, femeia cu fermecătorul ei păr lung, buclat şi roşcat strălucind în soare.

Ultima imagine a bărbatului zâmbitor, care stropeşte un petec de grădină plin de lumina soarelui, mi-a adus aminte de o altă bucată dintr-un film, o excentricitate istorică scoasă de curând la lumină.

Celălalt film era asemănător, din multe puncte de vedere, deşi este vechi de 70 de ani şi în alb şi negru. A fost făcut din motive asemănătoare. A fost creat cu ocazia Jocurilor Olimpice din 1936 din Germania, iar satanicul geniu al marketingului, Joseph Goebbels, a văzut necesar faptul că trebuia să-i reasigure pe vizitatori de tratamentul Germaniei cu privire la evrei.

Vedeţi, deşi în 1936 Holocaustul era la distanţă de câţiva ani, chiar şi crimele şi incendiile şi jefuirile Nopţii de Cristal erau încă la o distanţă de doi ani, tot au existat tratamente urâte şi brutale la adresa evreilor germani, generând peste graniţe o acoperire mediatică neplacută. Naziştii erau preocupaţi ca nu cumva „presa nefavorabilă” să ţină turiştii departe de ceea ce era plănuit a fi cele mai grandioase Jocuri Olipmice de până atunci.

Vechiul film oferă o variantă fantezistă a tratamentului naziştilor faţă de evreii germani. Arată un sat vesel, de evrei relocaţi, în care oamenii se plimbă de jur împrejur şi arată plăcut şi fac lucruri plăcute. Este o scenă, în mod special, în care nişte evrei cară uriaşe bidoane de apă şi stropesc cu plăcere grădini mari şi luxuriante. Ei bine, filmul este inferior ca şi calitate faţă de filmul făcut în 2008 în Israel, trei sferturi de secol mai târziu, dar unul poate fi scuzat dacă ar gândi că cuiva din Israel i-a venit ispiraţia din filmul dr. Goebbels.

Dar poate că nu: la fel ca şi condiţiile, ideile şi acţiunile au tendinţa de a se înmulţi peste naţiuni şi epoci în repetate rânduri. Istoria este uitată cu regularitate, principalele poveşti sunt repuse în scenă de noi directori şi cu alte liste de caractere, şi rar mi-a fost dat să văd un exemplu mai asemănător decât prezentul efort al Israelului de re-branding.

A apărut o nouă reclamă acum, aceasta este cu vizitatori copii care trec prin diferite secvenţe de imagini strălucitoare. Dusă este femeia cu păr roşcat. Poate a fost intenţionată o serie de reclame, dar nu am putut să nu mă gândesc, poate reclama cu frumosul păr roşcat a fost restrasă deoarece prea multor telespectatori le aducea aminte de Rachel Corrie. Ea a fost un vizitator real în Israel, o femeie tânără, inocentă şi cu un caracter dulce, cu părul blond-roşiatic, cel puţin înainte de a fi făcută bucăţi de un buldozer israelian blindat D-9 deviat de la treaba lui de a sfărâma case arabe.

Cu siguranţă nu ăsta este genul de imagine pe care vrei să-l transmiţi prin efortul tău de re-branding. “””

stop-the-apartheid

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: